Ultima vizită la castelul lui Iancu de Hunedoara am făcut-o în vara anului trecut. L-am lăsat cu turnurile sale înfipte în cupola albastră a cerului şi cu veşmintele metalice ale cavalerului din cel mai înalt vârf de turn strălucind în soare. La cupola ţuguiată a turnului care adăpostea garda castelului se mai lucra încă, completându-se ţiglele sparte de veacurile care le apasă.
Când am ieşit din castel, păşind pe podul mobil legat zdravăn în lanţuri şi care leagă castelul ridicat pe o stâncă de pământul rodnic şi misterios al Transilvaniei, mi-am spus în gând să revin cât mai repede cu putinţă.
Vroiam să văd castelul refăcut în toată splendoarea şi măreţia sa istorică, să mă înfrupt spiritual din atmosfera plină de manierele cavalereşti care au dominat civilizaţia Evului Mediu, să prind din şoaptele tainice ale domniţelor care au păşit uşor şi graţios prin camerele ascunse de zidurile de piatră, groase şi trainice, să mai prind din ecoul vorbelor marelui domnitor Ioan Corvin, numit de nemţi Hunyadi, rostite în scop de poruncă domnească în Sala Dietei, să mă înfior la răcnetele de luptă ale soldaţilor şi să simt milă la gemetele celor răniţi de săgeţile duşmanilor atacatori pătrunse prin crenelurile turnurilor de apărare.
Iar ocazia de a reveni la castel mi s-a ivit mai repede decât m-am aşteptat. O invitaţie a unui grup de hunedoreni m-a adus din nou la poarta castelului. Era vineri seară, iar oraşul lui Iancu arăta mohorât sub cerul plumburiu, cu nori gata să sloboadă fulgii de nea.
Castelul stătea în toată splendoarea masivităţii sale uşor ascuns în umbrele serii. Era închis turiştilor, pentru că încă se mai lucrează la restaurarea interioară. Nu m-am putut abţine să nu păşesc pe podul mobil până în faţa porţii masive de stejar.
Din turnul de deasupra porţii se auzi o voce poruncitoare:
- Cine îndrăzneşte să-mi tulbure liniştea de veacuri la ceas de seară?
- Mărite Doamne, sunt stră-stră şi răstră-nepot de-al voievodului Ştefan.
- Nu l-am cunoscut pe voievodul tău, dar am auzit de el mai spre apusul vieţii mele ca fiind un tânăr moldovean vrednic şi copt la minte. Ce nevoi îţi poartă paşii din îndepărtata Moldovă până la castelul meu?
- Mărite Doamne, am a mă plânge de conducătorul şi boierii noştri şi a-ţi cere un sfat.
- De boieri?! Dar voi nu ştiţi că asupra Domnului şi a boierilor n-aveţi dreptul să rostiţi vorbe de nemulţumire şi prigoană? Domnul este unsul lui Dumnezeu, iar boierii mintea înţeleaptă şi călăuzitoare la bine şi la rău a poporului.
- Doamne, Măria Ta Incule, vremurile s-au schimbat. Nu mai sunt cele cunoscute Ţie. Conducătorul nu-şi mai iubeşte poporul iar boierii au devenit lacomi şi nesimţitori la durerile mulţimii. Vremurile Tale, când conducătorul punea mâna pe sabie şi, urmat de boieri, se aşeza în fruntea oştirii pentru a-şi apăra ţara, le cunoaştem din istorie doar. Trăim alte vremuri, Conducătorul ne minte, boierii iau şi pielea de pe noi, nu mai putem suporta. Am făcut răzmeriţă, dar n-am făcut-o cu temei şi înţelepciune. Ne-am împuşcat un conducător, dar în ignoranţa şi nepriceperea noastră am ales altul şi mai rău. Am fugărit un rând de boieri, dar s-a ridicat altul şi mai aspru cu noi.
- Este orânduirea lui Dumnezeu şi nu-i bine să crâcniţi asupra ei. Probabil că v-aţi împovărat de păcate multe, iar acum trebuie să suportaţi pedeapsa lui Dumnezeu. Omului de rând îi este dat să asculte şi să îndeplinească poruncile conducătorului şi ale boierilor săi.
- Aşa este Măria Ta, dar când conducătorul este netrebnic iar boierii adunători şi risipitori de averi pe seama poporului, asuprindu-i crunt şi storcându-le şi ultima vlagă prin biruri nesfârşite, de se pune în mişcare acel popor ca să-şi caute dreptatea, oare n-o fac ei cu dezlegare de la Dumnezei, şi El mânios văzând atâta nedreptate?
- Îţi ies din gură vorbe aspre şi cu îndemn la răzmeriţă, dar bag seamă că ele poară multă durere şi obidă adunate, semn că vorbeşti cu sinceritate şi nu-ţi este limba dată pe vicleşug.
Ce vrei de la mine?
- Să mă înveţi cum să ies din tenebrele întunericului, sa sap groapă viciilor şi să ridic temple virtuţilor.
- Dacă este aşa, atunci să intre! strigă voievodul Iancu către garda de la poartă.
Poarta se deschise în lături, într-un scârţâit de balamale ruginite de istoria veacurilor aşezate peste castel, ospitalierul dădu semn către trâmbiţaşi să sune din surle şi bătu de trei ori cu toiagul în pardoseala de piatră, rostind cu voce tunătoare:
- Intră în castel stră-stră şi răstră-nepot de-al voievodului Ştefan, principele Moldovei.
Un alt grup de oşteni, aşezaţi de-o parte şi de alta a tunelului de sub poartă, au încrucişat săbiile sub forma unui pod pe sub care am trecut sfios, dar şi impresionat de onoarea cu care am fost primit.
Turlele au tăcut tot aşa de brusc de cum au început a suna, iar cavalerul ospitalier mă conduse în sala tronului, unde mă aştepta marele voievod al Transilvaniei, îmbrăcat în armura cu care a intrat în cărţile de istorie.
Mi-a pus mâna grea pe umăr şi mi-a vorbit liniştit şi cu multă chibzuinţă:
- Am înţeles din vorbele tale că o duceţi greu, că aveţi un conducător nefolositor poporului şi nişte boieri fără de frică în faţa lui Dumnezeu.
- Aşa este Mărite Doamne, şi aş vrea un sfat înţelept, care să ne lumineze calea ce trebuie s-o urmăm.
- În lumea umbrelor, unde locuiesc acum, am cunoscut pe un alt voievod de-al vostru, pe numele de Alexandru Lăpuşneanu, şi el os din osul voievodului Ştefan. Acest domnitor la vostru mi-a povestit cum s-a răzbunat el pe boierii vicleni şi râvnitori la scaunul său. Mi-a plăcut spusa sa în graiul vostru dulce şi sfătos: Când m-am ridicat din pat, pe mulţi boieri i-am popit şi eu. Dacă boierii voştri sunt lacomi şi plini de vicii, invitaţi-i la o sărbătoare. Vor veni, că sunt pradă lăcomiei şi orbiţi de puterea ce-o au. Tăiaţi-le capul şi ridicaţi cu ele o stivă în piaţa cetăţii de scaun, aşa cum a făcut şi domnul vostru Lăpuşneanu.
Iar de nu credeţi că le va fi învăţătură de minte, faceţi precum voievodul Tării Româneşti, bunul meu prieten Vlad Ţepeş. Trageţi-i în ţeapă la margine de cetate, ca sângele lor veninos să nu spurce pământul sfânt al cetăţii de scaun.
Tocmai când mă pregăteam să-i mulţumesc pentru sfat, din nou se auziră sunete de trâmbiţe şi surle şi o altă solie aştepta la poarta castelului să fie primită. Vraja primirii mele la domnitorul Iancu de Hunedoara se destrămă dintr-o dată.
Sunetele auzite nu erau decât ţipetele unei sirene de la maşina Poliţiei. Iar eu eram tot în faţa porţii închise a castelului. Am parcurs din nou podul suspendat şi am aruncat o ultimă privire castelului. Chiar dacă afară se înnoptase, castelul mă privea zvelt şi plin din viaţă din lumina reflectoarelor care-l scăldau mângâietor.
Îmi părea rău că am pierdut atmosfera cavalerească a Evului Mediu, fie ea şi imaginativă. Doar un gând mă frământa: Să fie sfatul voievodului Iancu calea ce trebuie s-o urmăm ca să scăpăm de conducătorul netrebnic şi boierii hapsâni, nemiloşi şi corupţi? În disperarea pe care o trăim ar putea prinde viaţă şi un asemenea sfat. Istoria ne arată că s-au mai întâmplat astfel de evenimente.
15.03.2010