Povestea începe undeva pe la nivelul anului 2000. După ce s-a evacuat prin forţă bătrânii asistaţi social în clădirile construite de stat pe terenul fostei Mănăstiri Agafton iar câteva măicuţe au devenit proprietare pe toate imobilele fostului cămin, Mitropolia Iaşi a deschis o serie întreagă de procese pe motiv că în trecut ar fi deţinut şi terenurile unde funcţionau de peste 40 de ani taberele de copii „Luceafărul” şi „Codrii de aramă”.
După câţiva ani de procese, Mănăstirea a reuşit să obţină din suprafaţa acestor tabere un perimetru de 4,5r ha teren pe care se afla amplasată Tabăra de copii „Luceafărul”. Decizia instanţei de judecată, definitivă şi executorie din anul 2007 a fost respectată de către Ministerul Tineretului şi Sportului.
Numai că măicuţele, în special măicuţa economă, vrea şi terenul cu toate clădirile actualei Tabere „Codrii de aramă”, deşi prin decizia anterioară instanţa de judecată s-a pronunţat că nu au acest drept.
Prin ce împrejurări şi cu ce mijloace, Radu Humelnicu (foto 3), actualul director al Direcţiei Judeţene de Tineret şi Sport Botoşani care deţine această funcţie din anul 2005, nu cunoaşte. Ştie doar că de doi ani se judecă cu Mănăstirea la Tribunalul Botoşani unde măicuţele au cerut revizuirea deciziei judecătoreşti fără a aduce vreo probă nouă faţă de judecata anterioară.
Timp de doi ani judecătorii de la Tribunalul Botoşani au tot dat termene de judecată aşa cum au cerut măicuţele, deşi de la un termen la altul nu aduceau nici un fel de probe care să le susţină revizuirea vechii decizii.
Apoi, brusc, judecătorii au decis să retrimită dosarul spre rejudecare la Judecătoria Botoşani, măicuţele primind astfel
astfel un prim avantaj asupra DTS. Se spune că asupra judecătorilor s-au făcut presiuni mari cu crucea şi cu întreg arsenalul de mijloace de care dispune Biserica de a face presiuni asupra psihicului uman. Practic, ce urmăresc măicuţele? Urmăresc să intre în posesia a două blocuri cu apartamente şi un bloc de garsoniere, a cantinei care asigură masa pentru 400 de persoane şi a terenurilor adiacente amenajate pentru activităţi sportive. Susţin măicuţele în actele depuse la dosar că revendică toate aceste bunuri construite pe bani mulţi din bugetul public pentru a amenaja în locul taberei un cămin de bătrâni. Mint cu neruşinare, de vreme ce au evacuat exact un cămin de bătrâni ca să-şi facă loc lor. Mănăstirea are în patrimoniu mai multe imobile rămase de pe urma căminului social care stau să se dărâme pentru că nu au mai fost întreţinute.
În schimb, la mănăstire a luat fiinţă o fermă de vaci, au peste jumătate ha livadă de meri şi fâneţe. Au mai revendicat supăr5afeţe de pădure şi terenuri în jurul a 10 ha pe care Primăria Curteşti le-a cedat fără a cere şi dovada că aceste proprietăţi au aparţinut cândva mănăstirii.
Dar este strigător la cer ce vor acum măicuţele. Tabăra „Codrii de aramă” este singura tabără de elevi din Nordul Moldovei. Judeţul Suceava nu mai are nicio tabără. În această tabără se perindă anual câteva serii de elevi care însumează peste 500. Este un loc de recreare şi educaţie. Spaţiul este pitoresc şi legendar. Este spaţiul prin care Eminescu se plimba şi visa când îşi vizita mătuşele refugiate la Mănăstirea Agafton. Cât de frumos a descris poetul peisajul mirific din această zonă păduroasă:
„De treci codri de aramă, de departe vezi albind
S-auzi mândra glăsuite a pădurii de argint.
Acolo, lângă isvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet ;”
Acum, măicuţele vor să rupă vraja care de peste 40 de ani i-a ademenit pe elevii de şcoală să cunoască pe viu şi acasă la
poet meleagurile copilăriei sale. Tabăra este un mijloc de educaţie iar măicuţele ar trebui să se bucure şi să le deschidă poarta pentru a-i invita la slujbele care au loc. Unde sunt copii viaţa este veselă iar necazurile lumeşti devin mai dulci, mai uşor de învins. Măicuţele au alt mod de a privi viaţa. Pe ele le interesează mai mult să pună mâna pe acest patrimoniu nu pentru a amenaja un cămin social, mint când spun aşa ceva, ci pentru a dezvolta turismul ecumenic care să le aducă mai mulţi bani. Acesta este adevăratul lor scop pentru care se judecă şi fac presiuni asupra psihicului judecătorilor să le dea şi ce nu le-a aparţinut vreodată.
De ce sunt posibile toate acestea? Pentru că instituţiile statului sunt politizate, sunt conduse de oameni lipsiţi de orizont şi care folosesc Biserica în scop electoral. Iar pentru aceste servicii le dau tot ce cer. Sper că judecătorii vor avea verticalitatea necesară şi nu se vor lăsa timoraţi de ameninţările sau promisiunile slujitorilor bisericii despre o viaţă de „dincolo” aflată doar în închipuirea lor.
„De la duşi-n cale lungă, nimeni n-a primit vreo veste” scria acum o mie de ani filozoful şi astronomul arab Omar Khayyam. Judecătorii s-au pronunţat odată şi au decis că Mănăstirea n-a avut şi nu are drept de proprietate asupra terenurilor pe care se află Tabăra „Codrii de aramă”. De vreme ce măicuţele n-au adus alte dovezi ca să susţină altceva, însemnă că judecătorii nutresc gânduri de altă natură decât cele ale unei justiţii corecte.
Nu ştiu cum va proceda Ministerul Tineretului, care este proprietar pe patrimoniul taberei, dar eu voi urmări îndeaproape acest caz ca judecata să fie una pământeană şi dreaptă şi nu una cerească şi strâmbă.
Copii noştri au dreptul la această tabără, singurul bastion al educaţiei care încă n-a fost spurcat de mizeria morală a celor care râvnesc la bunurile acestui popor, în mare parte încă prizonierul ignoranţei în care a fost ţinut de regimul comunist.
Trei mandate, destul / La revedere, Vladimir Vladimirovici
