Plafonarea preţurilor, o metodă comunistă golită de conţinut

Fac parte din categoria celor puţini care înainte de 1990, în şcoala medie de specialitate am învăţat economia de piaţă şi nu cea socialistă, adică etatizată. Cursul vieţii mele s-a intersectat cu cel al economiei cooperatiste, cooperaţia de consum fiind singurul sector economic din România Socialistă care-şi desfăşura activitatea comercială după regulile economiei de piaţă şi nu după cele ale comerţului socialist. Vă dau un exemplu de carte m-am lovit când am venit din nou în judeţul Botoşani după ce am absolvit şcoala tehnică cooperatistă din Oradea. Nu pricepeam nici în ruptul capului de ce trebuia să fie afişat la piaţă preţuri de mercurial când eu învăţasem în şcoală că preţul îl dictează piaţa prin cerere şi ofertă.
Explicaţia pe care o primeam de la economiştii ieşiţi de pe băncile facultăţii unde toceau ritmurile de creştere a economiei socialiste şi învăţau papagaliceşte „sfaturile înţelepte” date de Ceauşescu prin cuvântările sale era că ţăranii aveau tendinţa de a umfla preţurile la zarzavaturile şi fructele aduse la piaţă iar partidul, prin politica sa, îi proteja pe „tovarăşii” muncitori care făureau socialismul multilateral dezvoltat. Aiureli, pur şi simplu! Ţăranii nu puteau vinde produsele lor la un preţ care să le acopere munca şi cheltuiala pentru că pe piaţă erau prezente CAP-urile care vindeau producţia legumicolă şi fructiferă la preţurile stabilite de partid.
O puteau face pentru că ele nu aveau limitate pierderile şi nu erau interesate de profit. Iar preţul practicat de CAP devenea preţ maximal pe piaţă, ţăranii înghiţind în sec şi înjurând în gând.
Economia de piaţă înseamnă că preţul se formează în raport de costul de producţie, de adaosul comercial practicat şi, cel mai important, cererea. Dacă pe piaţă cererea este mică iar tu vii cu un produs care te costă 10 lei unitatea şi un alt producător îl vinde cu 8 lei, se produce fenomenul de concurenţă. Cel ce vinde cu 10 lei unitatea, dacă nu are de unde scădea preţul, este eliminat de pe piaţă. Cel cu 8 lei unitatea, ca să-şi poată vinde producţia şi să reia ciclul, va păstra preţul. Îl va urca dacă va creşte cererea.
Economiştii din întreaga lume ştiu că o plafonare a preţului de către stat va duce, în final, la dezvoltarea comerţului la negru. Cel mai frecvent exemplu dat în facultăţile de marketing este cel al prohibiţiei alcoolului practicat în SUA. Când guvernul american a interzis vânzarea băuturilor alcoolice, fabricile clandestine s-au înmulţit, preţul alcoolului a crescut iar consumul a ieşit de sub controlul statului devenind un pericol social extrem de grav.
Şi economia românească a trecut prin astfel de experienţe triste. În principal în perioada celor două războaie mondiale şi mai ales după încetarea lor când criza produselor alimentare a generat foamete. Mai toate produsele alimentare se găseau la negru la preţuri înzecit de mari faţă de cel care ar fi fost normal pentru că guvernele acelor vremuri au ales mijloace greşite de combatere a speculei.
Desigur, în istoricul evoluţiei vieţii pot să apară fenomene economice neprevăzute generate, cum este cazul de faţă, de molime, pandemii care generează crize în aprovizionarea cu produse alimentare iar speculanţii nu ratează astfel de fenomene economico-sociale de care profită prin a ridica preţurile.
Dar în astfel de situaţii nu se plafonează preţul, şi mai ales preţul la vânzător care este ultima verigă dintr-un lanţ comercial de vânzarea a producţiei sau a importului realizat. Soluţia corectă, eficienţă şi de natură să genereze protecţie socială este limitarea adaosului comercial sau supraimpozitarea profitului realizat.
Dacă preţul la orez era acum o săptămână 5 lei/g şi acum este 8 lei (este doar un exemplu) nu înseamnă că patronul de magazin a umflat preţul ca să se îmbogăţească. A crescut preţul orezului la importator ceea ce a determinat creşterea lui la vânzare. La fel şi la zahăr, ulei et. Dacă statul va limita preţul la aceste alimente la cel de acum o săptămână, două iar producătorii şi importatorii cer un preţ mai mare decât cel cu care se poate vinde, aceste produse vor dispărea din magazine.
În schimb, se vor găsi la negru la preţuri exorbitante. Iată de ce statul, dacă intervine, trebuie s-o facă la adaosul comercial practicat sau la supraimpozitarea profitului şi nu la a limita preţul final de vânzare la comerciant pentru că în loc să rezolve criza, o va agrava şi mai mult. Iar noi vom cumpăra aceste produse la negru plătind înzecit!
Din păcate, cei aflaţi în situaţia de a lua o astfel de decizie sunt veniţi din regimul comunist. Ei aşa au învăţat de la vechiul regim, aşa ştiu să aplice. Vor practica un populism deşănţat care ne va usca nouă buzunarele. În schimb, aplaudacii socialişti care habar n-au cum funcţionează o economie de piaţă vor saluta demersul PSD-ului de plafonare a preţului la nivel de magazin, cum a anunţat că va face.