Oierii ştiu toate tainele istoriei scrise pe pământul moldovean. Sunt baci la stâni şi în breasla lor şi-au făcut loc cu uşurinţă impostorii, adică persoane care văd în păscutul oilor un mijloc rapid de a face bani sau un loc de refugiu din faţa responsabilităţilor. Înainte aveau hora lor, jocurile lor. Purtau cârlig, tărchilă, cojoc, chimir de aramă şi cuşmă ţuguiată.
Din generaţie în generaţie, ciobanii transmiteau secretul citirii semnelor pământului şi ale cerului. Posteau miercurea şi vinerea, iar sâmbăta dădeau de pomană de frupt, pentru sănătatea oilor. De doina ciobanului, care mişca adâncurile pământului cu jalea ei nici nu mai poate fi vorba. Astăzi ea a fost înlocuită cu manele ascultate la posturile de televiziune de gen sau chiar la laptop în unele stâni mai cu „ştaif”.
Stâna cu laptop
Stâna lui Nechifor Ionică, din Botoşani, este cocoţată pe un deal pe drumul spre Săveni. Este un locaş modern dacă ar fi să judecăm după clădirea dormitoarelor pentru ciobani şi după tigaia parabolicei, ce-i drept micuţă, de pe acoperişul de ţiglă. Stâna are 300 de oi, toate una şi una, cu care Nechifor Ionică se mândreşte la toată lumea. Mieii săi au la fătare şapte kilograme, iar berbecii depăşesc suta de kilograme.
Cei şapte ciobani au fost aleşi după selecţii crunte. Mulţi s-a perindat peste vremuri şi tot atâţia au plecat după ce s-au dedat la îndeletniciri neortodoxe, furând ce s-a putut sau au cochetat cu Bachus, nu o dată pierzând turma. Stâna este făcută din stuf acoperită cu tablă, aşa cum şede bine unui păstor autentic. Clădirea are câteva cămăruţe, aranjate cu mobilier modern, gresie, faianţă, televizoare color, frigider, aragaz cu cuptor.
Reţeaua de cablu nu a ajuns în zonă, dar parabolica îşi face treaba Locul în care se odihnesc ciobanii seamănă însă cu o „vilă, în raport cu locurile în care îşi odihneau oasele odinioară păstorii autentici. „Eu am creat condiţii moderne la ciobanii mei. Asta nu înseamnă că nu mi-au făcut probleme. Odată, unul dintre ciobanii angajaţi mi-a pierdut toată turma. A plecat pur şi simplu prin sat şi oile au luat-o razna. Am chemat poliţia, care a făcut cercetări. Până la urmă m-am întâlnit cu cineva care a zis că a văzut pe cineva care mâna o turmă şi avea o mieluţă brumărie în braţe. Am zis că aia e turma mea. M-am bucurat ca un copil când am găsit-o. erau trei sute şi ceva de oi”, a povestit Nechifor Ionică.
Program la televizor cu furculiţa
Ciobanii din Stăuceni nu ştiu ce-i aceea parabolică, dar au şi ei televizor. Ce-i drept prind doar câteva posturi, cu o furculiţă ataşată ingenios, dar sunt mulţumiţi. Şi ei au depăşit de mult satisfacţia pe care o aveau păstorii de odinioară care stăteau sub geana cerului şi simţeau cum se înalţă de la pământ viaţa. Clinchetul tălăncilor şi dangătul clopotului de aramă care îi îndemna cândva să se întoarcă spre Dumnezeu nici nu-l mai aud.
„Vila” în care stau nu este decât o remorcă veche de tractor, cu care se transportau oamenii la muncă, dar sunt mulţumiţi. „La noi în zonă nu sunt prea mulţi care cresc oi, dar primăvara, după Sfântul Gheorghe, le aduc la noi la stână. Facem în jur de 250 de capete. Ciobanii de odinioară de care vorbim nu mai sunt. De unde, că acum toţi se îndreaptă spre alcool. Îi vezi morţi de beţi. Sumanul? Am unul pe care dorm, dar e vechi” a spus Toader Sofronie din Stăuceni, cioban din tată în fiu.
Aici la stână femeile sunt cele care încheagă caşul. Ciobăniţele rămân de încheagă laptele, scurg caşul, separă urda, mătură stâna. Oalele, căldările, străchinile trebuie să fie toate curate şi aghesmuite, pânzele de scurs spălate şi rânduite - şi astea sunt tot în sarcina femeilor.
„Femeile ştiu de acum care le este menirea. Dacă au mândru ciobănaş şi vrea dulce caş să vină la treabă, că e treabă de muiere. Am adus într-o vreme şi copiii şi i-am învăţat să dea oile în strungă. Bunicul meu cânta din frunză şi a încercat să mă înveţe şi pe mine. Mai repede am învăţat să joc boboroaza, adică table cum se mai zice, decât a cânta din frunză. Din fluier? Nici atât. Că o iau oile la fugă dacă încep eu a scârţâi. Cine vrea oieri din ăia cu fluieraşi şi cu suman, cu ciubăre de lemn pentru zăr, trebuia să se nască acum o sută de ani.” a mai zis nenea Sofronie.
Doina ciobanului nu o pot cânta păstorii de azi. Au pierdut sunetul fluieraşului pe undele vremurilor în care oamenii erau mai buni, mai blânzi. Cei care priveau în zare şi se rugau la Dumnezeu pentru atâta frumuseţe cât se înfăţişează sunt foarte bătrâni sau au dispărut cu totul. Astăzi zboară sufletul în alte părţi, viaţa e alta, pământurile s-au încheiat, iar pe vechile imaşuri se fac semănături. Oameni care să iasă în lume, să stea strânşi lângă focuri sub cerul liber, cântând din fluier şi din gură sau povestind întâmplări de demult, nu mai există. (Lavinia Preda)