Promisiunea
Este doar o poveste pe care o ţese interiorul Muzeului etnografic de la Truşeşti, unde s-a concentrat toată frumuseţea satului românesc, toată duioşia şi toată simplitatea ţăranului.
Din stradă, micul muzeu arată de parcă a reuşit să oprească timpul: alei, pomi fructiferi, o căsuţă cu cerdac, cu prispă, cu ferestrele ca doi ochi frumoşi, cu uluci şi aerisitoare pentru pod. Pare că ar avea măcar vreo 200 de ani. În realitate, construcţia este nouă şi a fost nevoie de patru ani ca să se poată reconstitui realitatea altor vremuri.
Dacă nu ar fi oameni ca doamna Elena Chiponcă, proprietara muzeului, cu siguranţă că tradiţia s-ar pierde. Femeia, inginer agronom, a studiat cu cei mai buni profesori universitari din Iaşi şi a lăsat centrul cultural al Moldovei pentru a deveni o ţărancă autentică.
Elena Chiponcă a anticipat că lumea satului de altădată se destramă ca o perdea de fum, iar acei bătrânei frumoşi de odinioară dispar unul câte unul, lăsând loc unor oameni cu suflete găunoase. „Eu am făcut toate astea pentru sufletul meu, pe cheltuiala exclusivă a familiei mele. Cred că din prea multă dragoste pentru străbunii mei. Am trăit cu mama mea 30 de ani în aceeaşi casă. Întâmplarea a făcut ca mama mea să aibă o moarte subită, însă în preziua morţii m-a rugat că dacă se va întâmpla ceva cu ea, să-i promit că nu voi modifica nimic din căsuţa ei şi voi păstra cu sfinţenie toate lucrurile pentru că altfel nu voi putea explica nepoţilor ei cine a fost ea.
Am fost atât de afectată încât am vrut să-i îndeplinesc dorinţa. Am vrut să se bucure toată lumea de ce mă bucuram eu şi am construit acest muzeu. Mi-a luat patru ani în care am făcut schiţe, am fotografiat case bătrâneşti. Am căutat să fie o casă frumoasă, asemănătoare cu a bunicilor mei, în care am adunat de la ţărani toate lucrurile astea. Am amenajat totul cu ajutorul doamnei Angela Olaru, doctor în etnologie. Obiectele sunt vechi de sute de ani”, a spus Elena Chiponcă.
Fiecare obiect are povestea lui. Cămăşuţe din in, casînca, broboada, catrinţa, batista de pus la brâu pe care gospodina casei o broda şi pentru ea şi pentru soţ, toate sunt aşezate pe culme, acoperite cu "prostirea" culmii. Pernele cu dantelă la capete, peste coşteiul roşu, frumos şi curat, sunt aranjate perfect pe lada de zestre. Covoarele sînt ţesute în casă, iar unul dintre ele este estimat a avea 200 de ani.
Apoi păritarele în pătrate mari, pătrate mici şi „în dame” sau "în scaune", sunt bătute în cuie pe pereţi dând culoare şi frumuseţe. Pe iconar stau sfinţii Mihail şi Gavril şi lumânarea de la Paşti, lângă candeluţă. Busuiocul nu lipseşte, pentru că este trebuincios omului de la naştere până la moarte. Prosopul de la icoană este ţesut din in, în casă, în stative. „Tot ce vedeţi aici este lucrat de mâna omului, nu este nimic fals, nimic adus din industrie. Toate obiectele care sunt aici ştiu de unde sunt şi cine le-a purtat. O cămăşuţă o am de la o familie din Săveni, Ababei, iar alta familiei Marocico. Catrinţa, cusută în râuri, şi casânca sunt din zonă”, a dat asigurări dna Elena.
Zestrea fetei modeste
Ţărancele de altădată munceau foarte mult şi făceau în casă tot ce aveau nevoie, de la haine până la mâncare. De aceea tot locul din casă era perfect. Scoarţa aşezată pe pat nu depăşea niciodată marginea pentru că femeia voia să-şi arate prostrirea patului, cearşaful, frumos croşetat, din dantelă. Cu cît avea mai multă pânză lucrată cu atât era mai gospodină.
„Ţăranii din zona noastră aveau mulţi copii. Bunica mea a avut 16! Din acest motiv paturile erau atât de mari, pentru că pruncii dormeau de-a latul, iar părinţii dormeau pe lăiţe. Zestrea de aici de la noi, în muzeu, este pregătită pentru o singură fată. Aşa era tradiţia, pe măsură ce mărita una, trebuia să pregătească zestrea pentru o altă fată. Zestrea era alcătuită dintr-o ladă în care se ţinea pânza subţire. Pe ladă erau aşezate covoare, aşternuturi din cânepă, măcar un oghial, dacă nu mai multe, măcar câteva pernuţe mai mici. Zestrea, cel puţin în părţile acestea, trebuia să ajungă până în podeală.
Noi avem pregătită zestrea pentru o fată mai modestă. Femeile se îmbrobodeau cu batic alb cu danteluţă pe margine, ajuraşi îi spuneau, baticaş cu ajuraşi, iar peste asta se punea broboada asta, casânca, mai târziu cînd era foarte frig puneau berta. La căsătorie, cel puţin aici în zonă, fetele primeau de la soţii lor o bertă, iar fetele mai înstărite primeau foşanetă, o dantelă foarte frumoasă pe care o puneau pe cap. Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o biserică şi toate 
toate femeile au capul acoperit cu baticaş sau cu bertă, nerujate, nemachiate şi cu costum naţional îmbrăcate”, ne-a dat dna Elena un exerciţiu pentru suflet.
În blidar, străchinuţele stau aranjate, alături de ţoi, sau sfertar, o măsură cu care ţăranii cumpărau ulei de la dugheană, „Nu cumpărau ca acum, cu baxurile”, glumeşte dna Elena. Nu lipseşte nici ţoiul de jumătate, pentru vin. „Cuptorul era principalul centru de greutate dintr-o casă, soba cu vatra îi încălzea şi la plită făcea mâncare. Tot timpul anului gospodina stătea în jurul vetrei. Aici în cuptor coceau plăcintele şi cozonacii. Avem oale de lut în care se făceau sarmale, chiupuri în care umpleau borşul, dar şi o găletuşă de lemn, cofă, cu care aduceau apă de la fântână. Foarte veche este şi lopăţica cu care ţăranii tăpşeau mămăliga după ce era gata pentru a fi răsturnată.
Se tăia cu sfoara în atâtea bucăţi câţi erau în casă. Fiecare primea câte o strachină cu mâncare şi o bucată de mămăligă. Să nu uităm tivda, o plantă din familia bostănoaselor. În ea se punea lapte, apă sau vin şi se astupa cu un ciucălău. Ţăranii tăiau partea de sus şi păstrau sarea”, am mai aflat de la gazda Muzeului Etnografic.
Foşălăii şi jufla
În tinda casei, care pe vremuri era neîncălzită pentru că avea şi rol de cămară, se regăsesc toate cele trebuincioase ţăranului român pentru a fi considerat un bun gospodar. Ciubăraşul, chiua în care se bătea sămânţa de cânepă după ce se prăjea. Aici se pregătea ingredientul principal pentru o prăjitură iubită în acea vreme, jufla. Într-un cui, stă aşezată o talancă pentru cel mai frumos berbec, un foarfece pentru tuns copiii şi oile, un cântar de epocă, letca, pieptenele pentru scărmănat. Nu lipsesc din tindă foşălăii. Expresia „Dacă intri în foşălăii mei” are origini sănătoase. Ustensila, formată din ace, necesară la scărmănat lâna este într-o stare bună de funcţionare, chiar dacă anii şi uzura au lucrat intens.
„De obicei, în tindă, se puneau saci cu făină. Aveam şi noi, dar veneau şoriceii şi am renunţat. Stativele erau aduse iarna în casă şi se puneau în mijlocul casei unde se ţesea toată iarnă. În fiecare casă ţărănească era găsită râşniţa, pe care o avem şi noi aici. Cel puţin în casele cu mulţi copii se găsea. Se puneau grăunţele şi se învârtea piatra care le măcina. Crupele rezultate se foloseau la sarmale sau hrană la pui, iar făina cernută era pentru mămăligă. Ţăranii preţuiau lucrul pentru că era muncit de mâna lor. Numai cine nu munceşte nu apreciază”, ne-a spus cu tristeţe dna Elena.
Continuitate
Muzeul a fost inaugurat în 2007, iar vara este o frumuseţe. Pomii verzi ascund discret casa micuţă, iar curtea e plină de flori plantate în trei culori, roşu, galben şi albastru. Totul, din dragoste pentru străbuni. „Nu e plăcere mai mare decât să vezi ţăranii îmbrăcaţi frumos, să-i asculţi vorbind, să-i vezi muncind, mai ales la coasă. Am acolo un brâu cu o teacă din lemn, prinsă la brâul ţăranului, care era pe jumătate cu apă, în interior puneau cutea, cu care ascuţeau coasa. Erau atât de calculaţi în tot ce făceau la munca câmpului pentru că omul nu venea până la ulciorul de apă, în capătul parcelei, ca să-şi umezească cutea pentru a ascuţi coasa. Îşi calcula fiecare timp de lucru.
Aşa cum în fabrică se normează timpul de lucru. Ţăranii nu aveau nevoie de normatori care să le cronometreze timpul de lucru pentru o anume operaţie. El ştia foarte bine, nu voia să piardă timpul. Dacă s-a pornit la cosit, se uita pe cer pentru a aprecia timpul. Omul are pe pământ toate cele necesare traiului, dar trebuie să le caute. Şi asta se va găsi doar prin muncă”, lăcrimează femeia inimoasă. Tradiţia strămoşească este pe mâini bune, dacă apreciem realizările cele mai mari ale Elenei Chiponcă, cei doi copii.
Camelia, fiica ei, este medic în Iaşi, iar Nadir, băiatul, este economist la Botoşani. „Copiii mei au fost crescuţi mai mult de mama mea şi au aceeaşi dragoste faţă de aceste lucruri. Înainte de a se căsători, fiica mea, Camelia, a primit de la mama mea, ca zestre, feţe de masă ţesute în casă, cu dantelă pe margine, prosoape ţesute în casă şi le aşează la sărbători. O întreb: A fost cineva la tine să le aprecieze?. Şi ea zice că Mamă, dar nu e nevoie, nu toţi sunt crescuţi la ţară. Fiica mea croşetează, împleteşte, toate obiceiurile de femeie gospodină le-a învăţat de la mama mea”, se mândreşte Elena Chiponcă.
Pentru mamele de astăzi are un sfat de suflet, în ton cu realitatea crudă care ne înconjoară: „Le recomand să comunice cu copiii lor, de când se nasc şi până pleacă la casa lor. Pentru că numai comunicând copilul va deveni un OM. Dacă eu azi gătesc, copilul trebuie să gătească şi el cu mine, dacă eu prăşesc, trebuie să prăşească şi el cu mine, dacă eu citesc, trebuie să citească şi el cu mine. Şi uite aşa, copiii prind obiceiurile părinţilor”.
Muzeul etnografic de la Truşeşti este deschis zi şi noapte, iar intrarea este liberă. Vizitatorii se pot alege cu o lecţie de simplitate, de frumos, de dragoste faţă de străbuni pe care nicicând nu o vor uita. Pentru meritele lor, Elena şi Marin Chiponcă a primit din partea Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Botoşani diploma de excelenţă. (Lavinia Preda)
inspirată de blogurile culinare 
