Tradiţiile de Crăciun ale copilăriei pierdute în negura vremurilor

Copil fiind într-o familie cu alţi patru fraţi, apropierea Crăciunului era pentru noi toţi bucuria că vine vacanţa de iarnă. Încă din prima zi de vacanţă scoteam cărţile şi caietele din taşcă şi le puneam pe o poliţă agăţată în peretele de după sobă iar taşca o pregăteam pentru a pune în ea darurile primite cu colinda. Taşca era un fel de traistă confecţionată dintr-o bucată de macat, adică de ţesătură din fire de lână vopsite în culori naturale şi bătute la stative în urzeală din cânepă.>br> Odată taşca pregătită, urma aducerea din pod a stelei în cinci colţuri, numită şi steaua lui David, confecţionată din lemn. Braţele, razele stelei le îmbrăcam în hârtie creponată de culori diferite, hârtia tăiată cu franjuri. În mijlocul stelei se lipea o icoană cu Mica Domnului ţinându-l în braţe pe Iisus Hristos.
În spatele icoanei se prindea un clopoţel care avea să sune ori de câte ori steaua era scuturată. Noi, de obicei trei, ne îmbrăcam într-o fustă albă şi un tricou roşu iar pe cap un fes roşu cu un ciucure alb.
Aşa pregătiţi, în ajunul Crăciunului plecam cu steaua. Dacă aveam noroc şi era zăpadă şi nu noroi, gospodarii ne primeau în casă, în odaia cea mare unde la loc de cinste stătea icoana casei iar noi jucam steaua, scuturând-o ca să sune clopoţelul, şi cântam „Steaua sus răsare….” Gazda ne dădea bani, câte o monedă de 25 de bani, alţii, mai darnici, de 50 de bani iar la gospodarii satului primeam l leu. Ni se mai dădeau mere, nuci, hulubei şi felii de cozonac iar mai spre sfârşitul copilăriei primeam şi covrigi făcuţi la fabrică.
Dacă vremea era caldă, uliţele pline de noroi, atunci eram primiţi în curtea casei iar gospodarul scotea din odaia cea mare icoana pe care o înfăşura cu ştergar frumos ţesut şi o ţinea în braţe pe marginea ceardacului iar dacă nu avea ceardac stătea pe prispa casei în dreptul uşii de intrare în casă.
Astfel de obiceiuri trăite pe meleagurile satului natal Dângeni nu mai sunt cunoscute de către actualele generaţii de copii. Tradiţia s-a pierdut pentru că nici generaţiile noi de preoţi n-au mai fost interesate de a aduna în jurul bisericii copii .şi să le explice mesajul creştin ce-l transmite steaua atunci când intră în casa gospodarului. Preoţii actuali sunt interesaţi doar să umble cu vestea naşterii Domnului pentru a strânge cât mai mulţi bani şi, cred eu, au văzut un mersul copiilor cu steaua un fel de concurenţă neloială.
Îmi amintesc cum preotul satului Teodorescu şi mai târziu Sângeap ne adunau la biserică pe cei care anunţam că mergem cu steaua, ne vorbea despre importanţa de a vesti creştinilor naşterea Do0mnului Iisus şi ne împărţea pe uliţele satului pentru a nu ne intersecta pe la case dar şi pentru a ajunge la poarta fiecărui sătean unde întrebam politicos dac㠄Primiţi cu steaua?!”. Erau şi săteni care nu ne primeau pentru că avea funcţii la stat şi se temeau să nu fie chemaţi la partid şi să aibă probleme la serviciu.
O altă bucurie a Crăciunului era atmosfera din casă când se pregătea ca a doua zi, în zori, să fie tăiat porcul. Pe când eram micuţi, nu aveam baftă la mâncăm şorici pentru că porcul era jupuit iar pielea confecţionată ochinci pentru noi, băieţii. Abia în clasa a V-a am încălţat pantofi şi cizme iar porcul era pârlit. În schimb bucuria noastră era că vom avea minge. Vezica porcului, beşica, frecată cu sare ca să-şi mărească volumul, era umflată şi devenea minge de joacă. Până ce cădea pe plita fierbinte şi sfârâia găurindu-se.
Pomana porcului era pentru noi prilejul de a mânca pe pe săturate. Mămica umplea ceaunul cel mare cu carne de la ceafă, piept cu os moale, ceva costiţă care are carnea dulce, bucăţi de slănină şi ficat iar când friptura era gata punea de-o mămăligă mare din făină de popuşoi hangan moldovenesc, galben-roşcat, făină prietenoasă şi care nu făcea cocoloaşe. Din butoiul cu murături amestecate: gogonele, castraveţi, cornişon şi harbuji semicopţi se aducea în casă, din timp, pentru a se încălzi, un castron plin. Nu lipsea nici o varză galbenă de la boabele de porumb puse pe fundul butoiului tocmai pentru a da culoare verzei. Varza era tăiată fideluţă şi stropită cu ulei. Devenind extrem de gustoasă.
Taică-meu avea grijă să nu lipsească de la masă o cană de strică de vreun litru plină cu vinul roziu şi puţin acrişor, numai bine potrivit cu friptura ceva mai grasă. Mâncam pe îndelete pentru a ne delecta cu gustul cărni frumos rumenite, cu gustul jumărilor aurii cu toatele înmiresmate cu aroma usturoiului.
După masa atât de dorită peste an, părinţii începeau să ogoiască porcul după tradiţia casei. Bucăţile mari de carne erau tranşate pentru a se pune deoparte carnea pentru cârnaţi, cele trebuincioase pentru caltaboşi şi tobă, muşchii se puneau la saramură cu foi de dafin, usturoi şi boabe de piper iar slănina tăiată caiuş era pusă la sare.
Multă carne şi slănină erau destinate pentru jumările care în vară deveneau hrana de bază la muncile câmpului. Prăjite în ceaun, jumările erau puse într-un ciubăr din lemn şi date la rece până spre primăvară. Oasele, cu ceva carne pe ele, erau puse în saramură şi ţinute la răcoare până spre martie, când din ultimele bucăţi se făcea un borş zdravăn, mămica anunţând că s-a terminat iarna dar şi porcul de mâncat.
La noi, porcul era tăiat cam pe la jumătatea lunii decembrie şi nu de Ignat cum spune tradiţia. Cu două zile înainte de Crăciun, muşchii erau scoşi din saramură, zvântaţi şi pregătiţi pentru afumat iar o bucată era musai destinată fierului şi apoi frecată cu boia de ardei iute şi piper măcinat pentru a deveni parte la antreu alături de bucăţi de cârnaţi afumaţi, slănină afumată, caltaboşi şi tobă.
Slănina era şi ea scoasă de la sare, scuturată şi pregătită pentru afumat. În tot acest timp, cârnaţii au aşteptat înşiraţi pe o coadă de greblă în paravan, pentru a se zvânta. Cum era ger afară, îngheţau şi se păstrau extrem de bine.
Afumătoarea era una originală şi de veche tradiţie la ţară. În podul casei, taică-meu scotea de la coşul de fum câte o cărămidă şi făcea loc să bage în hogeag câteva bucăţi de cârnaţi înşirate pe beţe de salcâm.
Pe casă, deasupra hogeagului, prinse cu sfoară şi agăţate pe beţe de salcâm,se băgau în coşul de fum câteva bucăţi de slănină pentru a se afuma. În tot acest timp era mare grijă în casă ca în sobă să nu se bage decât lemne de esenţă tare iar temperatura să fie moderată pentru a nu lua foc cârnaţii sau slănina cum se mai în tâmpla.
Alţii aveau coşul de fum în pod. Adică ursoaică, obicei de pe vremea când se impusese de autorităţi taxă pe coşul de fum. Ca să nu se scoată coşul de fum deasupra acoperişului şi să se plătească tacă, coşul se oprea în podul casei iar fumul ieşea prin acoperiş. Aşa se explică păstrarea afumăturilor în podul casei, unde fumul era rece şi conserva carnea pentru mult timp.
Acum aceste frumoase şi plăcute tradiţii şi obiceiuri s-au pierdut în negura vremurilor. Noile generaţii de gospodari s-au coconit şi cumpără totul de-a gata, inclusiv şi otrăvurile alimentare care mai nou sunt admise prin norme europene.