M-am lăsat păgubaş. Îmi trecuse pofta de mici, iar locul ei a fost luată de o nostalgie a vremurilor din trecut. A acelor vremuri când în piaţă forfota se desfăşura în miros de fum şi mici, miros care venea de la grătarul aflat la o margine de piaţă.
Era grătarul Cooperativei de consum Botoşani iar mici se aduceau de la laboratorul de carmangerie al Cabanei Stejarul. Mici preparaţi cu multă dăruire şi pricepere de către familia de carmangeri Maria şi Neculai Pintilie, carmangeri pricepuţi din Brehueşti, comuna Vlădeni, foşti ucenici ai maeştrilor carmangeri care, la rândul lor, îşi făcuseră ucenicia la curţile de boieri şi proprietari de terenuri, ateliere şi fabrici.
Prin anii 70 - 80. micii de la Cabana Stejarul erau consideraţi cei mai buni mici din Nordul Moldovei. Veneau suceveni, Ieşeni şi de prin alte colţuri ale Moldovei gurmanzi dornici să mănânce mici de Stejarul.
Mi-a duc aminte că în acei ani, la o Conferinţă judeţeană a UJCC Botoşani, a venit preşedintele Centrocoop de atunci, un anume Gheorghe Roşu. Centrocoop-ul era un fel de groapă a elefanţilor. Toţi cei căzuţi în dizgraţia lui Ceauşescu erau trimişi preşedinte la Centrocoop, naşul numirii lor fiind Emil Bobu, mâna dreaptă a lui Ceauşescu în domeniul muncii organizatorice, Bobu fiind botoşănean de-al nostru, din Văculeşti.
După ce lucrările Conferinţei s-au încheiat, staff-ul s-a deplasat la ceea ce se numea pe atunci la astfel de adunări punctul 5, adică chiolhanul. Când Roşu a intrat în sala restaurantului a simţit mirosul de mici. N-a rezistat şi a cerut să guste.
A gustat în vreo trei rânduri, de părea că nu se mai satură. Spunea că a fost prin multe localuri din România dar mici aşa gustoşi n-a mâncat
niciodată. Secretul micilor îl cunoştea numai Maria şi Neculai Pintilie, nimeni altcineva. Era un amestec de carne de oaie, vită, porc şi slănină în proporţii numai de ei ştiute. Dar gustul şi aroma erau date de zama de oase care se punea la compoziţie şi pasta de usturoi.
De cu toamnă achiziţionau usturoi de Copălău, îl macerau pastă şi, cu sare, îl puneau la borcane pentru iarnă. Numai soţii Pintilie ştiau câtă pastă de usturoi trebuie pusă, cât bicarbonat de sodiu şi sare, cât praf de cimbru. Compoziţia astfel preparată şi înnobilată cu zamă de oase era pusă la maturat, la o anumită temperatură. Abia după ce era parcurs tot acest procedeu, micii erau traşi pe ţeavă, puşi în tava de aluminiu şi trimişi la grătaragii. De acum intervenea priceperea grătaragiului.
Musai grătarul trebuia să fie de tuci, bare groase şi bine înfierbântate. Micul pus pe grătarul fierbinte prindea la suprafaţă o crustă care va păstra în interior zeama de oase ce face micul suculent. Pe grătar sfârâia seul de oaie care, de asemenea, împlinea gustul micului alături de cimbrul care răspândea aroma amicului şi te făcea să leşini de poftă dacă treceai pe lângă un astfel de grătar.
Micul s-a născut să fie antemergător la bere. Dacă micul este prost preparat, prea mult bicarbonat sau sare, ori grătaragiul l-ţa uscat prin frigere prelungită, nici berea nu este la prea mare căutare. Micii de acum sunt doar nişte gogoloi de carne procesată, cu gust fad, ori prea iuţi, ori prea săraţi şi fără miros de condimente. Puşi pe grătar nu sfârâie pentru că n-au seu, n-au slănină în compoziţie. Neculai Pintilie spunea că la mic trebuie musai carne de oaie bătrână, grasă, învelită în seu, care de vită, nu de viţel, iar carnea de porc trebuia musai să fie de la porc crescut în gospodăria ţăranului, altfel nu are gust.
Maria şi Neculai Pintilie îşi dorm somnul de veci în cimitirul satului Brehueşti, luând cu ei în mormânt secretul preparării micilor ce aducea celebritate în epocă Cabanei Stejarul. Acum, nu mai avem nici micii din acele vremuri şi nici Cabana Stegarul nu mai este celebră.
Ioan Rotundu
