Scormonitorii pământului

Aflându-mă prin comuna Rădăuţi Prut, n-am rezistat tentaţiei de a nu da o raită pe la mina Miorcani, să văd ce mai fac singurii mineri ai judeţului Botoşani ce lucrează în subteran. Sediul administrativ pe care-l ştiam din urmă cu zece ani, când am mai realizat un reportaj, l-am găsit pustiu. O clădire fără uşi şi geamuri, asupra căreia vegetaţia a început să pună stăpânire. Dezorientat, mă uitam spre apa Prutului, mai exact spre luncă, să văd vreun localnic cu vaca la păscut, de care să întreb dacă la mină se mai lucrează şi unde şi-au mutat minerii sediul. În afară de apa repede şi tulbure, semn că prin zona Ucrainei a plouat din belşug peste noapte, nici ţipenie de om. Doar cântecul plăcut al mierlelor şi a altor păsări de luncă. În timp ce stăteam la îndoială dacă să mai întârzii pe la faţa locului sau să-mi caut de treabă în altă parte, a apărut un gospodar cu un faeton încărcat cu gunoi de grajd. De la el am aflat că birourile minei s-au mutat „mai la vale”, adică mai în josul Prutului cu vreo doi kilometri. Pentru că drumul nu era accesibil maşinii, am pornit pe jos.
În zona indicată, printre sălciile Prutului şi o pădurice, la baza dealului Miorcanilor, am descoperit o casă, ce ţine loc de birouri. Inginerul care răspunde de mină era intrat în galerie. Un miner ce-şi aştepta rândul la intrarea în şut s-a oferit să-l recupereze pe inginer din întunericul frontului de lucru, aflat undeva în măruntaiele dealului, la vreo două sute de metri de la gura minei. Cât minerul s-a dus să-şi aducă şeful, doi poliţişti de frontieră, care mă observaseră venind prin lunca Prutului, s-au înfiinţat să mă legitimeze.
Ca să-şi de importanţă, m-au atenţionat că n-am voie să fotografiez pe graniţă. Nu le-am zis nimic. Ştiu exact ce drepturi reportericeşti am când mă aflu pe graniţă. Cei doi m-au legitimat, chestionat şi notat numele într-un carneţel, spunându-mi, aluziv, că prin zonă sunt infractori care trec Prutul din Republica Moldova pentru a ajunge în Europa. Instinctiv m-am uitat la apele învolburate ale Prutului, aflate la patru metri de noi, şi m-am întrebat ce nebun s-ar arunca în înot pentru a le trece. N-am zis nimic. Experienţa vieţii m-a învăţat că atunci când dialoghezi cu oameni de un anumit nivel de înţelegere, dacă nu poţi să taci, este bine să zici ca ei şi să faci ca tine.
Poliţiştii au plecat înspre partea de unde venisem şi mă gândeam că vor da peste maşina şi şoferul redacţiei. Aşa că i-am atenţionat pe şofer, ca nu cumva să-l ia şi pe el un moldovean trecut Prutul pentru a se distra muncind prin ţările Europei.
Între timp s-a iţit din galerie şi inginerul. Nu era inginerul pe care-l ştiam din urmă cu vreo zece ani. Viorel Pătu, că aşa-l cheamă, a fost promovat şef la mină după groaznicul accident produs în 2000 la mina de suprafaţă Hudeşti. Atunci, când s-a produs accidentul, inginerul se ocupa se securitatea muncii. După nenorocire a fost pus şef la Miorcani. În acel accident au murit şapte mineri, sfârtecaţi de-o explozie teribilă.
Inginerul Pătu mi s-a părut un tip deschis la vorbă, dar, pentru a nu avea probleme cu şeful, l-a sunat să-l informeze că un reporter de la Jurnalul a ajuns la mină şi vrea să scrie un articol. Aşa am ajuns să dialoghez telefonic cu inginerul Neculai Oanea, directorul general al societăţii MINDO S.A. Dorohoi. Primind undă vedere de la şef, inginerul a răspuns la toate întrebările mele, care n-au fost puţine.
Societatea MINDO S.A. Dorohoi este societate de stat şi se află în coordonarea SIF Muntenia. Ca la orice unitate de stat, şi la Miorcani sunt greutăţi în activitate. Însă minerii de aici s-au învăţat a se mulţumi cu puţin. Dacă inginerul primeşte lunar, net, cam 1200 lei, leafa minerilor joacă între 700 – 800 lei. Se lucrează în şuturi de opt ore, fără masă gratuită la intrarea în mină, fără cupoane de masă, fără alte stimulente financiare. Pentru că MINDO nu este societate pe profit, minerii nu primesc nimic în plus peste salariul realizat pe seama producţiei.
La Miorcani mai lucrează şapte angajaţi. Sunt două echipe, fiecare formată dintr-un miner, ajutorul de miner şi un vagonetar. O echipă iese din şut, cealaltă îi ia locul, totul sub supravegherea atentă a inginerului Pătu. De vreo cinci ani nu se mai exploatează decât bile de silex, nisipul fiind de slabă calitate şi nu mai poate fi transformat în făină de porţelan.
Exploatarea se face în sistem clasic. O modernizare a muncii în subteran a adus-o chiar directorul general Neculai Oanea, prin introducerea unor saci colectori. Bilele de silex recuperate din nisip sunt puse în sacii agăţai de cârlige, iar de aici în vagonet, fiind eliminate fazele de depozitare în grămezi, încărcare şi descărcare din vagonet.
Calitatea acestor bile situează mina Miorcani pe locul trei în Europa, după Germania şi Franţa. Bilele, clasificate în două categorii, de 4 – 8 cm şi 8 – 16 cm diametru sunt folosite la morile de obţinut făina din nisipul cuarţos. Sub aspectul rezistenţei lor la măcinarea nisipiului, bilele de la Miorcani sunt mai bune decât cele din Franţa şi Germania.
Fabrica Porţelanul S.A din Dorohoi s-a supărat într-o perioadă pe cei de la MINDO şi au adus bile din Franţa, pentru a măcina nisipul cuarţos obţinut la exploatarea Hudeşti. Când au realizat diferenţa de calitate şi costurile ridicate, s-au întors spăşiţi către cei de la MINDO.
Minerii de la Miorcani se mândresc cu frumuseţea şi rezistenţa bilelor pe care le scormonesc de sub dealul Miorcanilor. Când vorbesc despre bile, minerii, inginerul Pătu, se simt superiori, în sufletul lor, francezilor şi nemţilor. În sărăcia lor de mineri români aflaţi în solda statului, această mângâiere sufletească parcă le sporesc puterile şi îi ajută să treacă mai uşor peste greutăţi.
Minerii de la Miorcani nu se consideră cu nimic mai prejos faţă de ortacii din minele de cărbune, fier sau chiar uraniu. De Sf. Varvara, ocrotitoarea minerilor, ei îşi sărbătoresc ziua dedicată muncii lor, îşi pomenesc ortacii zdrobiţi sau îngropaţi de vii în rărunchii pământului. Căci şi mina, ca şi muntele, cere tribut în vieţi omeneşti. Un tribut pe care minerii îl plătesc din generaţie în generaţie, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru cei lăsaţi în viaţă.
09.06.2007