În seara Sf. Andrei, Nana ascundea meliţoiul în şira cu paie din spatele casei unde era legat câinele Ursu. Cică dacă-l descopereau strigoii îl luau şi-l purtau în spate prin tot satul făcând fel de fel de năzbâtii. Aşadar, mirosul de usturoi şi teama de strigoi vesteau apropierea Crăciunului. Despre Moş Nicolae n-am auzit. Străbunicii, bunicii au murit la peste o sută de ani dar niciodată n-am auzit de la ei că ar exista un Moş Nicolae care aduce cadouri la copii.
Al doilea semnal că se apropie Crăciunul era agitaţia din casă. Tata şi cu mama stabileau pe când să taie porcul ca de Crăciun să fie gata cârnaţul, muşchiul şi slănina afumate în gura coşului de pe casă. Tăiatul porcului era prima bucurie a noastră. În ziua stabilită tăierii ne sculam de dimineaţă ca nu cumva să ne scape coada porcului pe care taică-meu îl pârlea cu paie şi avea grijă să pătrundă mai bine coada pe care, când era gata, o tăia şi ne da la fiecare câte o bucăţică. Urma apoi şoriciul şi bătălia pentru a obţine beşica pe care o umflam şi băgam în ea trei grăunţe ca să sune când o loveam.
Imediat după tăiatul porcului urma o altă agitaţie. Trebuia ca la magazinul alimentar să aducă măsline, portocale, smochine, curmale şi mai ales bomboanele de pom. Despre existenţa bananelor aveam să aflu mai târziu, pe când eram la gimnaziu. Păzeam prin preajma magazinului să aflăm primii când vine merceologul cu mult râvnitele simboluri ale Crăciunului. Unul dintre noi prindea rând iar altul fugea acasă să vină mama cu banii şi să facă cumpărăturile. Portocalele miroseau frumos şi erau învelite în foiţă de hârtie fină. Erau aduse din Israel dar la magazin ajungeau puţine pentru că erau dijmuite în magazia merceologului de către primar, miliţianul şef şi cei de la şcoală. Urmau funcţionarii de la IAS şi SMA, şeful de gară şi acarii iar ţăranii, cum erau părinţii mei, dacă aveau noroc prindeau câte ceva şi ei.
Cum eram cinci fraţi şi de obicei gestionarul Miluţă dădea familiei noastre doar trei portocale, acestea erau puse pe dulapul cu haine să miroase în casă. Se desfăceau în seara de Crăciun şi se împărţeau feliile în mod egal, adică la cei cinci copii şi doi părinţi. Dacă rămânea o felie sau două în plus ele se cuveneau părinţilor.
Despre pom şi împodobitul lui nu se putea aduce vorba de Crăciun pentru că nu aveau părinţii o aşa posibilitate. Moş Crăciun venea la noi în prima zi când cu banii din colindă ne cumpăram fiecare ce dulciuri mai găseam la alimentară. Dar bunica din partea mamei, cucoana Profira, cum îi spuneam noi în băşcălie pentru că în tinereţe a fost slugă la boierul Mavrocordat şi care a murit la 104 ani, ne băgase în cap faptul că adevăratul Crăciun nu este cel când vine preotul cu Ajunul ci în ianuarie, adică pe stil vechi.
Aşa că după Crăciunul popesc, cum îl botezasem noi, urmăream la groapa de gunoi a satului cine aruncă vreun brad scos din casă. De obicei bradul mai avea pe el cordeluţe şi chiar coşuleţe învelite în hârtie creponată. Recuperam bradul, îl aduceam în casă şi-l mai dichiseam noi cu nişte ghirlande din hârtie creponată divers colorată, sclipuiam şi o steluţă de pus în vârf şi se chema că aveam brad de Crăciunul pe stil vechi. Ne cumpăram seara dulciuri cu banii de pe urat şi le puneam sub brad scriind pe pachet ale cui sunt. A doua zi ne bucuram că a venit peste noapte Moş Crăciun şi ne-a adus dulciuri. Ne amăgeam reciproc dar o făceam din tot sufletul şi cu toată bucuria.
După ce am intrat la şcoală şi am devenit pionieri ne mândream că nu este Moş Crăciun, că este doar o invenţie a burghezilor, dar în sufletul nostru aveam alte trăiri şi suspinam noaptea prin somn ştiind că mâine este Crăciunul şi nu vom primi nimic. Nici farmecul cu Crăciunul pe stil vechi nu mai avea viaţă. Eram buimaci de cap şi ne certam între noi că nu există Moş Crăciun, folosind argumentele dascălilor.
Apoi s-a produs o minune. Moş Crăciun a devenit Moş Gerilă iar în decembrie, la şcoală, în ultima zi de carte învăţătoarea ne împărţea câteva bomboane spunând că Moş Gerilă a trecut pe la cancelari şi a adus dulciuri la toţi elevii dar că la cei buni la învăţătură le-a mai adus şi câte un cadou. Cei buni la învăţătură erau copii de funcţionari, de salariaţi pe la unităţile de stat şi părinţii lor aveau bani că le cumpere cadouri ca să le primească la şcoală ca din partea lui Moş Gerilă. Numai că în catalog notele lor nu erau nicidecum de elevi fruntaşi iar la serbarea de sfârşit de an nu se regăseau printre premianţi. În schimb erau favoriţii lui Moş Gerilă. Al dracului mai era acel Moş Gerilă! Dacă stau şi mă gândesc cu mintea de acum, cred că el a pus bazele corupţiei care a înflorit atât de bogat în zilele noastre.
Nu ştiu ce-or fi simţit alţi copii de vârsta mea dar eu nu l-am putut primi în inimă niciodată pe acest Moş Gerilă. Mă urmărea mantia roşie a lui Moş Crăciun!
