Botoşani: Cu steaua din copilărie

Umblatul cu steaua era treabă băieţească. După ce în Ajunul Crăciunului se umbla cu colinda, în cele trei zile de Crăciun se umbla cu steaua. Pregătirile pentru umblatul cu steaua se făceau cu o săptămână înaintea Crăciunului şi nu erau deloc uşoare. Întâi căutam prin podul casei scheletul de lemn al stelei şi crucea Sf. Andrei. Le găseam pe undeva pe sub streaşina podului, băgate acolo de părinţi ca să nu-i încurce când urcau după porumb sau grâu pentru dus la moară.
Le curăţam de pr5af după care începea dichisitul. Scheletul de lemn al stelei îl revopseam roşu cu vopsea de ouă păstrată de la Paşti iar dacă nu mai găseam vopseaua, uitând pe unde am ascuns-o, mă duceam la magazin şi cumpăram pe un ou 5 g de anilină roşie ca focul. Aşa vopsit scheletul de lemn, urma înnobilarea. Din hârtie creponată făceam fel de fel de franjuri cu care îmbrăcam coarnele stelei. În mijloc obligatoriu se lipea o icoană litografiată. Dacă prin casă exista o icoană micuţă din lemn era binevenită dar trebuia să obţin acceptul părinţilor şi să mă angajez că n-o voi pierde.
Coarnele stelei erau legate între ele cu ghirlande de confecţionate din aceiaşi hârtie creponată. De obicei se foloseau culorile roşii, galbene, verzi şi albastre dar dădeau bine şi cele portocalii sau mov.
De cornul de deasupra stelei se lega un clopoţel care suna când steaua era săltată şi coborâtă brusc în timpul ritualului.
Crucea Sf. Andrei era de fapt o scăriţă din lemn cu stinghiile încrucişate aşa cum arată crucea Sf. Andrei de la calea ferată. Când strângeai de cele două coarne scara se lungea până pe la 1 metru sau chiar 1,5 metri. De vârful scării se lega un smoc de busuioc şi un prosop de casă. Dacă prosopul era alb şi cu cruci roşii ţesute erai un copil fericit pentru că aveai şansa să fii primit la cât mai multe case.
Crucea o ferchezuiam cu lac cumpărat de la magazin ca să nu prindă umezeala zăpezii sau a ploii, după cum erau vremurile în zilele de Crăciun. Odată încheiate pregătirile cu steaua şi crucea Sf. Andrei urma echipamentul de irod. Costumaţia consta într-o fustă albă şi un tricou sau pulover roşu iar pe cap un coif sau o tichie roşie cu o cruce aurie, din staniol, lipită pe partea din faţă.
Fusta o confecţionam dintr-o faţă de pernă veche iar mai târziu mergea şi o bucată de pânză nealbiltă, numită şi pânză muncitorească sau „americă”. Tricoul roşu era păstrat din vară, de la cineva mai mare, şi tras peste hainele de iarnă. În picioare, până spre clasa a IV-a am purtat opinci.
După colinda din Ajun, dimineaţa mă trezeam devreme şi mă echipam în irod. Trebuiau doi. Unul juca steaua iar celălalt mânuia crucea Sf. Andrei. Făceam echipă cu un băiat din vecini pentru că fratelui mai mic nu-i plăcea să umble cu steaua. Problema cea mare era ca în zilele de Crăciun să fie zăpadă, chiar ger, pentru că dacă era noroi pe uliţe oamenii nu ne primeau sau dacă erau prea credincioşi scoteau afară icoana pentru că steaua se juca numai în faţa icoanei.
Ritualul jocului cu steaua nu era complicat. Intrai în curtea gospodarului şi întrebai dacă primeşte steaua. Dacă te primea, deschidea uşa şi te invita în camera unde avea icoana aşezată pe perete dinspre est. Cel care juca steaua cânta „Steaua sus răsare/ Ca o taină mare…” şi ridica brusc steaua pentru a o coborî tot brusc ca să sune clopoţelul. Cel cu crucea Sf. Andrei strângea din când în când din coarne iar crucea se înălţa spre icoana de pe perete atingând-o cu scocul de busuioc iar şervetul se desfăcea şi el dând la iveală crucile ţesute.
După această vestire a naşterii Domnului Iisus Hristos, gospodarul ne dădea hulubaşi din aluat, covrigi, mere, nuci dar obligatoriu şi ceva bănuţi. De obicei la cei cu steaua se dădea fie o monedă de 50 de bani fie o bancnotă de un leu. La casele mai cu pretenţie gospodarul ne dădea câte o bancnotă de 3 lei, albăstrui-verzuie, iar dacă era cu chef ne dădea chiar şi o bancnotă de 5 lei. O singură dată s-a întâmplat ca la o casă, unde toţi chefuiau, să ne dea unul galanton o bancnotă de 25 de lei, adică un „Tudor”. Eram primit cu steaua pentru că eu mai mult recitam versurile, clar şi răspicat iar clopoţelul în sunam r la capă de viers ca să înţeleagă omul ce spun. Cu timpul am adăugat la versurile clasice şi alte viersuri ceea ce mă făcea original şi rar se întâmpla să nu fiu primit.
Câştigam bani cu colinda dar mai mulţi cu steaua. Oamenii ne primeau cu bucurie şi chiar se întâmpla să te cheme dacă treceai prin faţa casei şi nu intrai să întrebi dacă primeşte steaua. În vremurile copilăriei mele, vremurile bunicilor şi ale părinţilor acum bunici sau dispăruţi, tradiţiile creştine erau respectate cu sfinţenie iar activiştii comunişti nu îndrăzneau să le interzică. Dacă o făceau, o făceau prin educaţia noastră la şcoală, educaţie de tip ateist, dar nu îndrăzneau să interzică bunicilor şi părinţilor să nu primească cu colinda sau steaua.
Acum, în aceste vremuri atribuite unei democraţii de tip european, când libertăţile de a păstra tradiţiile şi obiceiurile sunt considerate drepturi fundamentale, tradiţia umblatului cu steaua s-a pierdut în mai toate localităţile rurale. Cel puţin la nivel de judeţ Botoşani tradiţia umblatului cu steaua este tot mai rar întâlnită.
În copilăria mea umblatul cu steaua era puternic susţinută de preotul satului. Părintele avea grijă să ne înveţe cântecul şi să ne explice cum trebuie să jucăm steaua în faţa icoanei. Iar când părintele umbla cu Ajunul spunea oamenilor să-i primească şi pe irozii cu steaua că şi ei vestesc naşterea Domnului.
Astăzi preoţii nu mai cunosc ritualul umblatului cu steaua şi sunt preocupaţi doar să umble cu Ajunul şi să strângă cât mai mulţi bani. Păcat! Mare păcat!