Întâmplări în drum spre Pensiunea „La Moldoveanu”

În concediul din această vară mi-am propus să dau o raită prin Ardeal, pe la foştii colegi de liceu. Mai ales că pe unii nu i-am mai văzut de când ne-am despărţit la absolvire. Eram în Zalău, când, duminică dimineaţă fiind, am hotărât cu şoferul Ilie să pornim spre oraşul Stei, judeţul Bihor, cunoscut până nu de mult ca oraşul Dr. Petru Groza. De aici urma să ajungem la pensiunea omului botoşănean de afacere Mircea Calistru (foto 1 - aflat în capul mesei). Înţelegerea era ca atunci când vom ajunge în Stei să-l sunăm, pentru a ne ghida cum să ajungem în zona unde-şi avea pensiunea (foto 2).
Am pornit din Zalău coborând Meseşul, urmând să ne şupurim printre munţi până la Ciucea. Pentru că ne era în drum, n-am ezitat să ne reculegem un moment la monumentul din Treznea, ridicat în memoria celor 86 de martiri, adulţi şi copii executaţi cu sălbăticie de către trupele hortyste când au ocupat în 1940 Nord - Estul Transilvaniei, în urma dictatului de la Viena.
Până la Ciucea drumul a fost unul judeţean, precar întreţinut, semn că nu numai prin Botoşani avem probleme cu drumurile judeţene, mai au şi alţii, din alte judeţe ale ţării. De la Ciucea ne-am înscris pe un alt drum judeţean, care duce spre celebra staţiune Stâna de Vale. Drumul îşi face loc prin Munţii Pădurea Craiului, împărţind spaţiul cu un fir de apă. De la acumularea barajului Leşu, drumul intră în Munţii Vlădeasa, o zonă sălbatică şi puţin circulată. Cândva şoseaua, lată cât să poate trece unul pe lângă altul două autoturisme, a fost asfaltată. Pentru că n-a mai fost întreţinută, totul a devenit un calvar. Nici bine n-am intrat în strânsoarea muntelui, că s-a rupt cablul de acceleraţie. Ilie, şofer cu experienţă de-o viaţă, nu s-a lăsat descurajat. Şi-a târât picioarele prin iarbă şi a dat de-o sârmă, cu care a legat cablul.
În acel moment am realizat că dacă nu eram cu Dacia şi eram cu o maşină modernă, nu ne rămânea decât s-o încuiem şi să mergem pe jos până la prima locuinţă de om. Cârpit cu sârmă, cablul a rezistat iar noi ne-am putut continua drumul. Iar drumul era tot mai duşmănos cu noi. Pe lângă asfaltul spart, în unele locuri se îngusta periculos. De-o parte aveam peretele muntelui, de cealaltă prăpastia adâncă şi de-o sută de metri. Chiar dacă sus cerul era senin, jos era un decor sumbru. Codrii ameninţători de brazi înalţi şi groşi la trup ne cam dădeau furnicături pe şira spinării. Urcam serpentină după serpentină, iar după fiecare curbă ne privea ameninţător câte o stâncă cu vârful luminat de soare, în timp ce la nivelul drumului codrii deveneau tot mai întunecoşi şi înfricoşători. Am mers kilometri întregi fără a vedea ţipenie de om şi fără a întâlni vreo altă maşină. Deveniserăm agitaţi, pentru că după socoteala noastră trebuia să ne apropiem de Beiuş, dar nu exista vreun indicator sau alt indiciu că drumul pe care mergeam noi ar fi şi cel indicat pe hartă.
Până la urmă am ieşti din cleştele muntelui şi am dat de o poiană mai largă. Un indicator arăta drumul spre staţiunea Stâna de Vale, un altul ne anunţa că până la Beiuş mai avem vreo 20 km. Am răsuflat uşuraţi, mai ales că şi drumul era mult mai bun, mai larg şi cu curbe mai puţin arcuite.
Am ajuns cu bine în Beiuş, iar prima noastră grijă a fost să căutăm un PECO de unde să cumpărăm un cablu de acceleraţie. S-a dus Ilie la prima staţie, dar după vreo câteva minute a venit fără cablu. N-aveau aşa ceva. După alţi vreo 20 de km am ajuns la Stei. Chiar la intrare un PECO. L-am urmat pe Ilie în interior, pentru că voiam să cumpăr o sticlă de cola. Nici bine nu s-au deschis uşile automate, că femeia ne-a şi anunţat că nu are cablu de acceleraţie. Am rămas blocat. De unde ştia ea că maşina noastră are nevoie de un aşa cablu.
În maşină am dezlegat enigma. La staţia din Beiuş, Ilie a povestit lucrătorului de acolo de-a fir a păr păţania noastră. Iar omul, amabil, a sunat la staţia din Stei dacă cei de aici pot să ne ajute. Între timp am reuşit să iau legătura cu Calistru şi să primesc indicaţiile necesare pentru a ajunge la locuinţa sa. Tot timpul am avut impresia că are pensiunea undeva lângă Stei. Eroare! De la Stei am mai mers vreo 50 de km, adâncindu-ne în creierul Munţilor Apuseni. Ne-am delectat cu peisaje cum numai în Ţara Moţilor se pot vedea. Pasul Vârtop are altitudinea de 1160 m. Din vârful său se văd Cetăţile Ponoarelor (foto 3), un fel de creste stâncoase de o frumuseţe greu de imaginat. Tot de aici se poate admira şi Vf. Curcubăta (1846 m), înnobilat de către operatorii de telefonie cu o antenă uriaşă. Nici prin cap nu ne trecea că la poalele acestui vârf vom sta vreme de două zile. Cum treci de pasul Vârtop şi de vilele lui Adrian Năstase şi Mona Muscă, cobori în Arieşeni, un orăşel de munte ce se întinde pe valea râului Arieşul Repede cale de vreo 25 de km. În comuna Arieşeni, cătunul de munte Galbena îşi are pensiunea Mircea Calistru. O pensiune cochetă, cu trei nivele, care a fost ridicată într-o poiană de brazi de la poalele Vf. Curcubăta. Investiţia este o mică avere. Numai terenul, 1400 m.p., costă acum în jurul a cinci miliarde de lei, preţul fiind de peste 100 euro/m.p.
Pensiunea are capacitatea de a caza pe noapte vreo 60 de persoane. Cu condiţii să-ţi pregăteşti singur mâncarea sau s-o comanzi personalului de deservire. Când am ajuns în Galbena, soarele era deja spre apus, gata-gata să se pitească după Muntele Găina. Curtea pensiunii forfotea de oameni, aduşi din Lişna Botoşanilor pentru a lucra la câteva căsuţe ce urmau a fi amplasate în curte.
De la Calistru aveam să aflu că începuse lucrarea de extindere cu meşterii moţi, dar aceştia lucrează cu încetinitorul. În primul rând că la două zile ei invocă vreo sărbătoare din calendar, care cică le interzice să lucreze. Când este zi de lucru, nu se grăbesc.
- D-apoi, domn’ Mircea, soarele răsare şi mâine! Era răspunsul lor la graba solicitată de Calistru de a termina lucrarea mai repede. A renunţat la meşterii moţi şi şi-a adus muncitori din satul său de baştină, Lişna, comuna Suharău.
Am fost invitaţi la masă, pe terasă, alături de patron, de muncitori şi de personalul de deservire. Aer curat, în farfurie borş de găină şi cu câte o pulpă cât o zi de post, făcut de bucătăreasă adusă tot din Lişna. Moţii îl cunosc de acum pe Calistru şi el îi cunoaşte pe majoritatea dintre ei. Moţii i-au botezat pensiunea „La Moldoveanu” şi aşa-l ştie toată Ţara Moţilor, de la Muntele Găina la Muntele Mare, dincolo de Câmpeni. Cum stăteam noi la masă, numai ce la poartă îşi fac apariţia trei moţi, cu trei bucăţi de cablu în mână. Mare mi-a fost mirarea când au întrebat unde-i şoferul de pe Dacia ziaristului de la Botoşani. Cică ne-au adus cablu de acceleraţie, dar vor să vadă dacă se potriveşte.
Iar am rămas perplex şi m-am uitat la Ilie.
- Ăştia de unde au aflat de cablu? L-am întrebat eu iritat.
- Şefu’, când am oprit în Arieşeni să-mi cumpăr ţigări, am întrebat de unul dacă este staţie PECO şi i-am spus de cablu.
Oameni săritori moţii. Ne-au adus trei bucăţi de cablu, nu unul. Din păcate nici unul nu s-a potrivit Daciei noastre 1310. Cât am stat două zile, graţie lui Calistru, am fost prin curţile multor moţi. Toţi, dar absolut toţi, trăiesc din tăiatul copacilor din pădurea statului. Munţii sunt plini de gatere. Fac scândură şi o vând. Din asta trăiesc. A încercat statul să facă ordine cu ei. I-a pus pe jandarmi să-i prindă în munte pe cei care taie copaci şi fac scândură. S-au cătrănit moţii. S-au adunat şi l-au chemat pe şeful jandarmilor.
- Acum ne-am adunat paşnic. I-aţi soldaţii şi pleacă. De mii de ani noi din asta trăim. Din ce ne sloboade muntele. Dacă nu pleci, ne vom aduna din nou, dar cu coasele noastre.
Aşa le-au vorbit moţii jandarmilor. Iar coasele lor sunt din cele cu lama întinsă, aşa cum am văzut prin cartea de istorie, la răscoala de la Bobâlna. Au plecat jandarmii. Nu se ştie dacă de frică să nu creeze un conflict sângeros sau că au primit ordin de la vreun politician mai cu minte la cap. Moţii ar fi bucuroşi să nu mai dea tribut munţilor, căci anual mulţi sunt cei care mor striviţi de copaci, prinşi la gater sau sfâşiaţi de urs, dar statul nu le-a oferit o alternativă de muncă de pe urma căreia să poată trăi.
L-am cunoscut şi pe moş Codin, un moţ singuratic cu casa pe o coastă de munte, de unde priveşti în vale la firul de apă şi vilele aşezate salbă de-a lungul albiei sale. Moş Codin are peste 70 de ani, dar când l-am văzut cu câtă sprinteneală a sărit pârleazul înalt de un metru, m-am crucit. Jur că tineri de 18 ani n-ar putea sări aşa sprinten gardul, cum l-a sărit moş Codin Moşul avea necazul lui. Până cu vreo lună în urmă avea muiere. Într-o zi a luat găleata cea zincată şi s-a dus la izvor, după apă. Aici s-a întâlnit cu un alt bărbat, de partea cealaltă de munte. Ce-au vorbit cei doi, moş Codin numai presupune. Cert este că muierea s-a dus cu celălalt. De un singur lucru îi pare rău: de găleată. Găleţi zincate se găsesc numai la Câmpeni, iar până acolo sunt 45 de km prin munţi. Muiere va găsi el alta, că-i om verde, lucrează la gater, are bani şi casă.
După două zile de plimbări pe munte şi plajă, a trebuit să ne luăm rămas bun. Ne-am despărţit de Calistru, mulţumindu-i de găzduire, i-am mulţumit bucătăresei Nadia pentru masă, ne-am urcat în bătrâna noastră Dacie ajunsă de acum celebră în Ţara Morţilor şi ne-am înscris pe drumul spre Câmpeni, ca de acolo să ajungem la Turda, Tg. Mureş şi Botoşani. Din Arieşeni am trecut pe la Peştera Scărişoara, iar după vreo 30 de km am intrat în Albac, un orăşel micuţ, cu multe vile. În centrul localităţii este organizat un târg permanent cu produse artizanale. Nici că m-am dat jos din maşină, şi un moţ sadea ne-a şi informat că numai la Câmpeni vom găsi cablu. M-am enervat:
- Măi, Ilie, dar acesta de unde dracul ne cunoaşte necazul?!
- Cu acesta m-a întâlnit în Galbena, la şosea. Am intrat în vorbă şi i-am povestit.
Lui Ilie i se părea o bravură să povestească oricui era dispus să asculte că maşina merge cu un cablu de acceleraţie legat cu sârmă. Iar moţii sunt oameni ascultători, iubitori de întâmplări cât mai cumplite. Pentru că munţii au tainele lor, ascund multe drame pe care moţii le păstrează cu sfinţenie şi le transmit oral din generaţie în generaţe. Până la urmă am ajuns în Câmpeni şi am găsit mult râvnitul cablu. Ne-a costat 10 lei. Dar ştiţi ceva? Ilie n-a schimbat cablul decât a doua zi după ce am ajuns în Botoşani. (Ioan Rotundu)