A primit ca semn de apreciere a pasiunii sale o diplomă şi un premiu de patru milioane de lei. Despre fiarele sale de călcat a aflat toată Europa, şi acum îi bate la uşă ca să i le ia. Dar cum ele sunt viaţa lui, e firesc să nu le-o poată da, chiar dacă unii i-au propus averi pentru sutele de fiare. Mulţi s-au minunat de pasiunea sa, şi de povestea fiarelor. Viaţa lui ar fi putut fi alta. Dacă ar fi fost un om normal ar fi fost, poate, un simplu muncitor. Un anonim. Dar viaţa n-a fost bună cu el. O boală necruţătoare, poliomelita, i-a întors existenţa la 180 de grade. Cu toate acestea, Mihai Huţu s-a luptat cu ea până când a doborât-o la pământ şi acum o calcă nu numai în picioare, ci şi cu două cârje şi cu peste 1300 de fiare de călcat vechi. Mihai Huţu are 52 de ani, e pensionar în rândul persoanelor cu handicap, şi nu vrea să treacă prin viaţă aşa, oricum. Şi-a pus în cap să intre în Cartea Recordurilor, să-l cunoască lumea întreagă.
Îşi ascunde comoara undeva, aproape de Calea Naţională, îndărătul blocurilor, dincolo de uşă zăvorâtă a unui garaj. Comoara sufletului său. Peste 1300 de fiare de călcat vechi adunate de-a lungul anilor şi a peregrinărilor. Fiecare are o poveste, un secret, pe care uneori ţi-l dezvăluie, alteori, nu. Ele au netezit viaţa a mii de oameni, au trăit alte timpuri şi au fost martore mute ale atâtor întâmplări, unele fericite, altele, mai puţin. Aşezate pe rafturi, de sus şi până jos, roată-mprejurul încăperii sute de fiare de călcat, aliniate ca nişte soldăţei gata să înfrunte lupta cu timpul. Dar timpul e nemilos, le macină puţin câte puţin în fiecare zi, le îmbracă în haine ruginii, le fac să pară mai bătrâne, şi totuşi, într-un fel, frumoase. Ele aparţin altei epoci, şi îţi dai seama că dacă n-ar fi existat o mână care să le îngrămădească acolo, ar fi murit în pântecele unui vagon cu fiare vechi, în bezna unui morman de gunoaie sau pe fundul iazurilor şi al apelor curgătoare. Văzute aşa, împreună, în locul acela îngust te fac să crezi că te-ai întors în timp şi şezi într-un fel de călcătorie. În mijlocul lor, un om care le cunoaşte mai bine ca nimeni altul, care s-a încăpăţânat să adune ceea ce alţii aruncă la gunoi sau dau la fier vechi.
Unii l-au privit ciudat. Alţii o fac şi acum, dar, între timp, a reuşit să le stârnească mai întâi curiozitatea, apoi, să le câştige respectul. De curând şi-a întregit colecţia cu alte 50 de exponate, trei dintre ele cu totul deosebite. Unul dintre ele a fost al croitorului lui Nicolae Ceauşescu, mi l-a dat acum, nu demult, l-a aruncat în pod, de pe vremea când s-a pensionat. Mai am unul care, zic eu, are pe el sculptat capul lui Mihai Eminescu şi încă unul reprezentând-o pe Domnişoara Pogany a lui Brâncuşi, povesteşte despre micile sale opere de artă colecţionarul.
Alături de acestea are fiare de călcat din toată lumea. Are câteva aduse din America, din Rusia, din Republica Moldova, din Austria, din Germania, a mai recuperat şi de la armeni, tătari, evrei, greci. El crede că ar şti mai multe dacă ar reuşi să citească dincolo de straturile de rugină sau mizerie care le acoperă identitatea. Nu îndrăzneşte însă să le tulbure somnul. Crede că pentru treaba asta e nevoie de un specialist. Mihai Huţu vrea ca toată lumea să ştie că n-a trăit chiar fără rost. El ţine închis îndărătul uşilor de la garaj o mică avere. Chiar dacă unii ar crede că e numai bună de vândut la fier vechi. Speră că într-o zi va afla despre comoara sa dacă nu întreaga lume, măcar toată România. (Dorina BALAN)
N.R. Reportajul a apărut în 9 noiembrie 2004. De atunci viaţa colecţionarului nu s-a schimbat cu nimic. Doar că este mai bolnav, în mai multe rânduri zăcând la pat. De colecţia sa de fiare nu s-a interesat nimeni. Colecţia continuă să stea în spatele uşii garajului, nebăgată în seamă. Doar Huţu o vizitează, atunci cânt boala nu-l ţintuieşte la pat.