Din cele citite din scrierile istorice, şi am citit cu mult peste media obişnuită cititorului dornic să posede o cultură generală care să-i facă cinste în societate, m-am întâlnit această cerinţă decât pentru femeio musulmane.
Nici în copilărie preoţii nu erau aşa de stricţi în a impune femeilor venite la biserică o ţinută anume. Dimpotrivă, bisericile declarate monument istoric erau vizitate la slujbă sau în timpul zilei de turişti femei îmbrăcate adecvat excursiei şi nu în ţinută de doliu.
După 1990 s-a introdus de către preoţi ţinuta obligatorie aşa cum pe vremuri aveau elevii la şcoală. Iar ţinuta obligatorie este cea pe care am descris-o. M-am întrebat care ar fi rostul unei asemenea ţinute de vreme ce la biserică se vine cu seninătate în suflet, cu dorinţa de viaţă, de sănătate, de prosperitate şi bună înţelegere în familie şi cu cei din jur. O astfel de gândire pozitivă nu se potriveşte cu hainele cernite, cu o atmosferă de înmormântare.
I-am întrebat pe câţiva psihologi care ar fi explicaţia acestei reguli nescrisă impusă de preoţi. Răspunsurile primite au fost diverse dar cu un sâmbure comun. Preotul, ca orice fiinţă umană normală fiziologic, este prizonierul libidoului descris atât de ştiinţific de către Sigmund Freud..
Ca să-şi poată stăpâni poftele carnale care s-ar declanşa în interiorul minţii sale în momentul în care ar privi o femeie îmbrăcată atrăgător, preoţii au impus această regulă vestimentară. Într-un anumit fel priveşte bărbatul femeia îmbrăcată în negru şi cu haine largi şi cu totul altfel când este îmbrăcată în pantaloni mulaţi şi cu bluza care-i pune în evidenţă sânii.
Tradus în limbaj neacademic, regula impusă de preoţi are menirea de-ai feri pe ei de gânduri carnale pofticioase, mintea în loc să fie concentrată de cele sfinte luând-o razna provocându-le imaginaţii erotice. Poate că aşa este.
Dar, firesc, apare întrebarea cum de bărbaţi a căror profesie este de a lucra cu femeile îmbrăcate cum cred ele că le stă mai bine se pot concentra asupra activităţii profesionale şi nu o fac pe armăsarii? Ei nu sunt prizonierii libidoului? Apoi, când preotul merge pe stradă iar în faţa lui o piţipoancă cu fusta scurtă până la buci şi cu fesele mişcându-le lasciv cum de se comportă normal, civilizat, iar în biserică nu poate avea acelaşi comportament? Ca lefegii bugetari ce sunt, nu m-aş mira să ceară spor de stres pentru rezistenţa la tentaţii sexuale existente la locul de muncă.
Desigur, nivelul de civilizaţie ne cere ca în anumite împrejurări să dăm dovadă de decenţă, de respect pentru anumite valori umane consacrate în timp, dar pretenţia preoţilor de a cere femeilor să vină la biserică îmbrăcate în doliu şi cu capul acoperit este de acum nun abuz de poziţie socio-profesională.
Dumnezeu l-a făcut pe Adam în curul gol, iar acesta se plimba prin Rai fără a avea vreo restricţie de acces. Abia când a descoperit ruşinea şi-a acoperit sexul cu o frunză. Civilizaţia a evoluat. De la frunză s-a ajuns la haine scumpe şi varietate de culori. De ce ne întorc preoţii la atmosfera ţinutei vestimentare cenuşii din perioada comunistă?
Tocmai am pregătit terenul pentru o a doua explicaţie dată de psihologi. Psihologii mi-au explicat şi o a doua cauză pentru care biserica a impus această regulă. Când omul este îmbrăcat în culori închise, starea sa sufletească este una sumbră, înnegurată vieţii, stă pradă, cuprins de gânduri negre amintindu-şi numai de evenimente neplăcute din viaţă
Cu o astfel de stare de spirit, preotul lucrează mult mai uşor cu conştiinţa umană şi reuşeşte s-o controleze şi s-o manipuleze în sensul în care doreşte sau îi sunt interesele. Pe astfel de oameni slabi de înger preotul îi localizează repede şi-i atrage în anturajul său, dresându-i să facă sau să nu facă anumite lucruri necesare interesului său.
O astfel de victimă a ajuns să fie şi Camelia Văculişteanu, mama medicului de familie Carmen Văculişteanu. Această femeie şi-a renegat fiica pentru că aşa i-a cerut stareţul Mănăstirii Popăuţi, arhimandritul Ioan Harpa. După cer i-a cerut să-şi renege fiica, stareţul i-şa cerut să cedeze vila proprietate mănăstirii pentru a fi folosită drept arhondaric.
Drama familiei Văculişteanu este una cumplită şi poate deveni pentru psihologi temă de seminar despre cum preoţii pot manipula conştiinţele umane folosindu-se de mijloacele religioase, cum îi pot extrage pe oameni din viaţa lor normală şi a-i fanatiza religios, bigotiza, ca să-i folosească în interesul meschin al bisericii în numele unei false credinţe care nu are nimic în comun cu credinţa în Dumnezeu.
Priviţi acest cap de femeie. Privirea ei trădează un trecut al vieţii certat cu morala socială iar acum a ajuns o fanatică religioasă, produs al şcolii de bigotism fondată de stareţul Harpa la Mănăstirea Popăuţi.Părerea mea!
Ioan Rotundu
