Victima nepăsării generale în oraşul “legumelor umane”

Acum câteva zile am fost invitaţi la o familie din Flămânzi, care se confruntă cu probleme deosebite, pentru a realiza, la faţa locului, un reportaj care să sensibilizeze autorităţile locale. Situaţia familiei Muscalu, cea la care ne-am deplasat la începutul acestei săptămâni, este asemănătoare cu aceea a familiei Aionicesei din Cordun, despre care am scris nu demult, în fiecare din ele existând câte o femeie aflată în mare suferinţă, transformată în “legumă”, după cum se spune în jargon medical, de o paralizie consecutivă unui atac cerebral.
Deşi ambele femei sunt imobilizate, aflându-se practic în imposibilitatea de a se hrăni singure sau de a cere ceva, ele nu primesc nici un ajutor din partea statului sau a comunităţii locale, nu beneficiază de avantajele care ar putea fi conferite de încadrarea într-un grad de handicap. Nimeni nu ajută aceste persoane lovite de soartă, nimeni nu se interesează de problemele lor, nimeni nu are nevoie de aceste femei trase pe linie moartă, care nu mai sunt utile societăţii şi de la care nu se poate solicita nici măcar un vot.
Ioan Muscaliu, astăzi de 54 ani, s-a căsătorit cu Maria la 3 noiembrie 1973, din căsnicia lor rezultând un băiat, Constantin, aflat azi la casa lui, confruntat şi el cu problemele sale. Şofer pe autobuzele de călători ale unei cunoscute firme de transport, Ioan şi-a permis să îşi ţină nevasta acasă, cei doi ridicându-şi, în timp, o gospodărie frumoasă şi bucurându-se din plin de plăcerile vieţii, din care nu a lipsit, o recunoaşte chiar el, paharul cu vin. Şi uite aşa, azi un pahar cu vin, mâine un ţoi de rachiu, pe lângă neglijarea tratamentului pentru ameliorarea unor afecţiuni apărute pe fond nervos, Maria a început să slăbească, ajungând astăzi o adevărată umbră.
“Din anul 2003, de când a făcut ultima criză, nu mai merge, nu mai vorbeşte, nu mănâncă singură, nu comunică decât foarte greu. I-am luat un caiet şi un pix, mâzgăleşte ea acolo nişte semne, din când în când mi se pare că mai descifrez câte un cuvânt ca să-mi dau seama cam ce vrea ea. A fost internată de trei ori la Spitalul de Psihiatrie Botoşani, mereu a stat câte două-trei săptămâni şi nici o ameliorare, ba mai mult, de fiecare dată o aducem înapoi mai bolnavă decât la internare. Era moarte de om dacă o lăsam acolo”, afirmă Ioan Muscaliu.
În pofida meseriei sale prea puţin flexibile, cu orar fix, de la 4 dimineaţa, cu trasee care nu pot fi sărite sau amânate, şoferul a continuat să se preocupe de sănătatea partenerei sale de viaţă. Neîncrezător în sfaturile medicilor, care-i repetau la unison să o interneze într-o unitate psihiatrică, şi-a dus nevasta, pentru consultaţie, la un cunoscut cabinet de neurologie din Botoşani. Cum de acolo a primit asigurări că lucrurile vor evolua spre bine, a plătit un tratament de cinci milioane de lei vechi, cu injecţii intravenoase şi pastile, dar nici acestea n-au avut asupra bolnavei vreun efect. “Cu biletul de ieşire din Spitalul de Psihiatrie, m-am prezentat la Comisia de Expertiză a Persoanelor cu Handicap. Aici mi s-a spus că diagnosticul trecut în fişa medicală nu se încadrează în nici unul dintre gradele de handicap. M-am supărat foarte tare, eu am fost domn cu doctorul Codreanu, cel care a tratat-o, mă putea ajuta punând un diagnostic corect, mai ales că ştie că Maria e mai mult moartă decât vie, ca să pot obţine un grad de handicap, care să-mi permită să-i angajez un însoţitor. De-acum, ce-mi mai rămâne de făcut, este să mă ocup de ea. La azil nu vreau să o duc şi nu doresc decât să găsesc înţelegerea unui doctor, care să-i facă analize complete, să ştiu şi eu un diagnostic clar. Toţi îmi spun că nu-şi mai revine niciodată din atrofierea asta a creierului, dar dacă-i aşa, de ce nu pot obţine pentru ea un grad de handicap? Aş putea angaja un însoţitor, aş fi şi eu mai liber, n-aş mai apela la colegi să mă înlocuiască în unele curse”, ne mai spune, efectiv disperat, Ioan Muscalu. Bărbatul susţine că a vorbit despre problema sa şi la Primărie, de unde i s-a promis că se va forma o comisie care va monitoriza cazul, dar recunoaşte că din cauza lipsei de timp, nici el nu s-a prea zbătut aşa mult să rezolve problema cu ajutorul administraţiei locale.
Medicul de familie al pacientei, dr. Livia Cordoş, cunoaşte foarte bine situaţia Mariei Muscalu, ştie că este bine îngrijită, dar şi că “bărbatul ei nu a solicitat nici un ajutor social, căci aflam şi eu”. Am mai aflat, ceea ce indirect auzisem deja, că Maria “a dus-o bine ca femeie de şofer, a avut de toate şi de-asta n-a lucrat nici o zi. În schimb a tot consumat băuturi alcoolice, a făcut un sevraj etanolic şi de acolo i s-a deteriorat starea de sănătate. Ioan s-a ocupat mult de ea, a vrut să o facă bine, dar uite că merge tot mai rău”.
Despre diagnosticul medicului Spitalului de Psihiatrie, care nu fost luat în calcul de Comisia de Expertiză a Persoanelor cu Handicap, Livia Cordoş crede că “aşa o fi fost înregistrat în vremea aceea. Oricum, pacienta ar trebui investigată din nou deşi, dacă medicii constată că handicapul a fost dobândit prin consumul voit de etanol, s-ar putea să nu obţină nimic”. Legea este dură în astfel de situaţii, starea fiind agravată şi de inexistenţa unor acte care să ateste vechimea în muncă. “Dacă aţi şti câte persoane sunt în această situaţie, în satul ăsta, v-aţi îngrozi. Zeci, poate sute, adevărate “legume” în devenire. Noaptea beau de sting, ziua tremură şi o iau de la capăt, anii trec şi handicapul vine”, mai trage un veritabil semnal de alarmă, în finalul discuţiei purtate, medicul Livia Cordoş.
Poate că aici ar trebui să intervină şi autorităţile locale. Dacă fiecare politician ajuns într-o funcţie administrativă ar ajuta o familie cu probleme, precum Aionicesei sau Muscalu, câştigul moral ar fi mult mai mare decât cel de imagine electorală. Poate că oamenii ar fi deveni mai conştienţi şi mai buni, mai încrezători într-o clasă politică preocupată, pe lângă aspectele pragmatice legate de cultură şi infrastructură, ca Flămânzii, cel de-al treilea oraş ca mărime al judeţului, să nu ajungă să fie catalogat în cultura populară drept urbea “legumelor umane” în curs de devenire. (B.P.F.)