Pasiunea fostului primar de Flămânzi faţă de viaţa şi opera distinsului ziarist din Flămânzi, concretizată, ani de zile, în organizarea unor ample manifestări culturale dedicate cărturarului (în cadrul acestora au fost lansate două cărţi despre activitatea scriitorului, a fost dezvelit bustul acestuia şi o stradă din oraş a căpătat numele lui Dimitrie Iov), s-a pliat cum nu se poate mai bine pe datele ce urmau să fie furnizate de distinsul profesor din Olteniţa, judeţul Călăraşi.
„Posed copia unui manuscris a lui Iov, intitulat „Răboj de amintiri”, dar o cunosc şi pe doamna care are originalul şi vă pot pune în legătură cu ea”, i-a spus profesorul Ştefan Teodor lui Constantin Pitorac, punându-l pe acesta pe jar.
Plecat imediat la Bucureşti (subsemnatul nu a putut face deplasarea din cauza unei gripe rebele), edilul din Flămânzi şi-a continuat documentarea începută având-o ca interlocutoare pe distinsa doamnă Nicole Georgescu, în vârstă de 80 de ani, domiciliată în Bucureşti, pe strada Plevnei, la nr. 74, undeva în spatele Operei Române, într-o căsuţă care poartă parfumul secolului al XIX-lea.
Din interviul cu doamna Nicole, înregistrat şi filmat pentru un viitor material de arhivă, s-au aflat extrem de multe lucruri interesante, precum informaţia că rudele acesteia „îl primeau deseori în vizită pe Dimitrie Iov, care era foarte hâtru, dar şi un om de o cultură deosebită, şi nu e de mirare că se înţelegeau foarte bine împreună, pentru că toţi erau citiţi, inteligenţi şi amuzanţi”. Cu acest prilej, Constantin Pitorac i-a oferit venerabilei doamne cărţile scrise despre Dimitrie Iov de subsemnatul.
La rândul său, a primit din partea doamnei Nicole mai multe documente originale despre Iov, manuscrise şi înscrisuri de o importanţă copleşitoare pentru reconstituirea vieţii şi activităţii scriitorului din Flămânzi, cu speranţa „că vor fi folosite cu folos şi că, în final, vor ajunge acolo unde trebuie”. Printre documentele primite şi aduse la Flămânzi de Constantin Pitorac se află şi manuscrisul original al proiectatului volum „Răboj de amintiri” scris la Spanţov, pe malul Dunării, în iarna anului 1947/1948, document de o importanţă fundamentală pentru stabilirea datelor biografice exacte din prima parte a vieţii lui Dimitrie Iov.
Auzisem de acest manuscris, ba chiar îi menţionasem numele în cartea mea, „Fericiri pe margini de prăpastie - In Memoriam Dimitrie Iov” (2011), într-un capitol în care aminteam miraculoasa sa apariţie în arhiva Muzeului Literaturii Române. Mai mult chiar, un exemplar al lucrării, multiplicat la copiator, fusese expus în cadrul expoziţiei bucureştene „Scripta Hostilia… / Înscrisuri duşmănoase”, o manifestare samizdat (de înscrisuri anticomuniste interzise sau „de sertar“) organizată de Asociaţia Jurnaliştilor Independenţi din România între 3 şi 25 martie 2005.
Astăzi, când citind manuscrisul de la Spanţov, constat că nu are mai nimic anticomunist în el, îmi dau seama că documentul, care se întinde, din câte am putut constata, până în jurul anului 1920, are a importanţă remarcabilă, fiind, probabil, prima parte, a volumului cu acelaşi titlu pe care-l va scrie Dimitrie Iov după 1950, lovind şi înfierând usturător în conducerea comunistă a vremii. Faptul că este vorba de o primă parte a viitorului volum îmi este confirmat de un subtitlu aflat pe cea de-a doua pagină a lucrării, intitulat „Cele dintâi amintiri”.
După ce am început, câteva zile mai târziu, analiza documentelor primite, am simţit că ceva nu se leagă. Era o verigă lipsă undeva, între scrierea acestui manuscris de către Dimitrie Iov, lucrare terminată, conform unei note finale, în jurul datei de 3 iunie 1948, şi modul în care ajunsese el în posesia doamnei Nicole Georgescu, apoi a profesorului Ştefan Teodor, zeci de ani mai târziu. Ce legătură a existat între Dimitrie Iov şi Nicole Georgescu? De unde vine interesul profesorului Teodor faţă de Dimitrie Iov? Iată ce trebuia să aflu neapărat.
Abia după ce am reuşit să iau legătura cu cei doi lucrurile s-au limpezit, iar jocul de puzzle a început să iasă la iveală, conturând atât misterul manuscrisului şi parcursul său, cât şi o tulburătoare poveste de dragoste şi de viaţă.
D. Iov înrudit, prin alianţă, cu ambasadorul Franţei la Bucureşti
De mai mult timp, profesorul de istorie Ştefan Teodor lucrează la o carte despre diplomatul Camille Blondel (1854-1935), ambasadorul Franţei în România din 1907 până în 1916, personaj extrem de important pentru istoria naţională, fiind considerat artizanul intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei.
Împreună cu soţia sa, Jeanne, Camille a avut o fiică, Yvonne Blondel (1884 - 1971) care, în 1907, la vârsta de 21 de ani, s-a mutat în România împreună cu familia, atunci când tatăl său a fost numit ambasadorul Franţei la Bucureşti. În anul 1909, Yvonne s-a căsătorit cu Ion Cămărăşescu, licenţiat în Drept la Paris, viitor prefect al departamentului Silistra din Cadrilater, deputat şi ministru de Interior.
În România, Yvonne s-a remarcat prin două activităţi mai puţin obişnuite pentru o femeie de la începutul secolului al XX-lea: a fost membră a Clubului Automobilistic Român şi a doborât, la 10 septembrie 1910, recordul mondial de distanţă parcursă în zbor de o femeie, parcurgând la altitudinea de 600 metri distanţa dintre Ploieşti şi Chitila cu un pilot francez. În primul război mondial a fost sanitar voluntar pe lângă armata română, dar în 1916 a divorţat şi s-a reîntors în Franţa împreună cu părinţii.
Aici l-a cunoscut pe Jean (Ion) Postelnicu, tânăr ofiţer român, originar din Flămânzi, Botoşani, cu care s-a recăsătorit în anul 1922. Jean Postelnicu, nimeni altul decât nepotul lui Dimitrie Iov, fiul surorii sale Lenuţa, a revenit în ţară în acelaşi an, împreună cu Yvonne, ambii instalându-se în casa construită la Spanţov, în preajma Dunării, pe cele cinci hectare de teren primite de ofiţer pentru meritele din timpul Primului Război Mondial. Aici, la Spanţov, şi-a vizitat Dimitrie Iov nepotul de mai multe ori.
Aici l-a cunoscut Nicole, verişoara lui Yvonne şi nepoată a ambasadorului Franţei, fostă sportivă şi fostă tipografă. Şi tot aici, în ambianţa conferită de casa primitoare a nepotului lui Iov, Jean Postelnicu, dar mai ales la rugăminţile insistente ale Yvonnei, a scris Dimitrie Iov, în iarna anului 1947/1948, prima parte a cărţii „Răboj de amintiri”, în care, după o introducere în care amintirile valsează cu stihiile iernii, apar toate personajele amintite mai sus, alături de primele amintiri din Flămânzi.
Dimitrie Iov - Răboj de amintiri
(manuscris / 1956)
Acum câţiva ani, într-o iarnă, prin decembrie, m-am dus să-mi văd un nepot în frumoasa lui aşezare gospodărească din preajma Dunării. Eram hotărât să stau câteva zile, dar chiar de-a doua zi s-a pus pe o iarnă şi pe un viscol, de să nu laşi un câine afară. S-au astupat drumurile şi s-a oprit circulaţia. Şuiera vântul ca un haiduc gonind vârtejuri de zăpadă, mărind troienele şi îndesând spre păduri neguri şi vijelii.
Lacul îngheţat părea o oglindă aburită deasupra căreia, pe mal, se aplecau trestiile frământate de austrul ce venea urlând din depărtările albe.
Gospodăria nepotului meu, Ion Postelnicu, e departe de sat, pe malul Buldului, în pustietate. Iarna nu vezi om şi nu tu poştă, scrisoare ori ziar. Ciorile se-nvârtesc, croncănind, căzând păcură pe zăpadă, apoi zburând să-negrească zarea. Şi vântoasele, care nu se mai aciuiesc până în primăvară şi cărora localnicii le spun când Băltăreţul, când Austrul, sunt amândouă când năprasnice, când avane.
Au în schimb în singurătatea asta o casă călduroasă şi mai toate încăperile pline de cărţi, de fel de fel de cărţi, în fel de fel de limbi, apoi atâtea lucruri din care se desprind amintiri, că orişicât ar fi de amară iarna, nici nu şti când trece.
Mărturisesc că nu mi-a părut rău că m-a prins la Spanţov asemenea vreme. La vârsta ce-o am, nu mă trage în altă parte vreo îndeletnicire, ca să-mi fie timpul măsurat: unde înnoptez, acolo mă culc.
Aşa c-am rămas la urdinişul iernii, bucurându-mă de linişte, de căldură, de-o masă îmbelşugată şi de un vin negru şi gros ca mierea, ce bătea băuturile de viţă alese. După mesele şi mai cu seamă după masa de seară, stam la taifas până târziu. Uneori, fără să ştiu cum, îmi veneau amintirile, de parcă le scotoceam dintr-un sac, c-aşa vin ele, când nu la cauţi, numai când le vrei, atuncea fug. De unele, mai ales nepoata mea – franţuzoaică de origine – râdea cu un haz de mă făcea şi pe mine, povestitor, să râd.
- De ce nu scrii amintirile astea? Mă-ntreba Yvonne, scuturând capul frumos înflorit de-o claie de păr în care promoroaca încrusta, ca-n argint, anii. Nu m-am gândit niciodată să le scriu, dar atât mi-a bătut capul, c-am fost silit să făgăduiesc. Dar acum, când m-am hotărât să le adun şi să le semăn pe hârtie, nu-mi mai vine niciuna.
Poate acum să încerc, fiindcă nu-i iarnă şi o rândunică mi-a intrat în casă prin fereastra deschisă, s-a aşezat pe rama unui portret ce reprezintă o livadă în primăvară şi macină, mărunt şi subţire: cirip-cirip-tiuu… Adică mi-a intrat tinereţea-n casă şi tinereţea n-are amintiri, că le urzeşte pentru mâine….
La anii care-i port în spate nu face să nu-mi ţin cuvântul. Voi încerca şi dacă n-oi izbuti, vina să cadă pe amfitrionii care mi-au dat ghes…
taxa auto, calculată exclusiv pe baza emisiilor de CO2 
