Pentru că soţia a dorit să mă însoţească, dornică să vadă frumuseţile ţării pe care le-am văzut şi despre care am scris, am refăcut o parte din traseul anului trecut. Am pornit din Botoşani în zori de zi, cu socoteala că valul de căldură de peste zi anunţat cu cod galben să ne prindă în zona munţilor, unde răcoarea codrilor de brazi îi va diminua efectul. Şi aşa a fost!
Când la radio anunţa temperaturi spre 30 grade C, noi ne aflam deja în masivul Rodna, privind cu nesaţ măreţia vârfului Pietrosul, care străjuie cu delicateţe staţiunea şi localitatea maramureşeană Borşa. La Moisei n-am mai cârnit la stânga, pentru a urca spre Sighetul Marmaţiei pe valea Izei, deşi soţia ar fi vrut să vadă zona Botizei. Am urcat prin Vişeu, spre Rona, o localitate dominată de ucraineni. Am ales acest traseu din două motive. Primul a fost că voiam să admir Munţii Maramureşului, declaraţi parc naţional şi totodată zonă protejată. Iar cel de-al doilea, voiam să-l reîntâlnesc pe primarul din Rona, botezat de prof. Mircea Dănuţă, Ioan Ivanovici Drojdenco.
Cu ani în urmă, când primarul din Rona era consilier judeţean de Maramureş, a făcut parte dintr-o delegaţie de consilieri judeţeni care a vizitat Ucraina. Aşa s-a întâlnit cu prof. Mircea Dănuţă, aşa s-au cunoscut şi aşa au descoperit că au ceva în comun: dragostea faţă de pălincă.
După această vizită de lucru, Dănuţă l-a invitat pe Drojdenco la Botoşani. Maramureşeanul a venit, şi nu cu mâna goală. Câteva sticle de palincă i s-au prins de mână. După două zile de petrecere prin Botoşani, omul şi-a amintit că are nevastă şi casă. Până la ieşirea din Botoşani a fost amendat de către poliţiştii rutieri de trei ori. Viorel Ciobanu, care l-a cunoscut pe Drojdenco tot cu ocazia vizitei în Ucraina şi care i-a ţinut companie cât stat în Botoşani, susţine că amenzile aplicate au fost abuzuri clare ale poliţiştilor. Abuzuri sau neabuzuri, Drojdenco a declarat că nu va uita toată viaţa vizita de la Botoşani.
Munţii Maramureşului stau mai mult ascunşi vederii, rare fiind zonele din care pot fi văzuţi. La Rona, fiind zi de sâmbătă, primarul Drojdenco, aflat la al doilea mandat, nu era pe la primărie. Nu mi-a rămas decât să-mi continui
continui drumul spre Sighet. Situat pe malul Tisei şi traversat de râul Iza, oraşul Sighet este de o frumuseţe rară. Cu aer vădit medieval întreţinut de clădirile ce aduc mai mult cu castelele grofilor maghiari, oraşul te uimeşte şi totodată te nedumereşte. Te uimeşte prin frumuseţea şi nobleţea clădirilor, a curăţeniei străzilor, şi te nedumereşte cum de în România, la graniţa de Nord, s-au putut păstra asemenea comori arhitecturale, ce prin alte colţuri din ţară au fost distruse cu nesăbuinţă.
De la Sighet n-am mai coborât spre pasul Gutâi, ne-am continuat drumul spre Săpânţa, dornic că-mi întâlnesc un coleg de liceu de care m-a despărţit acum 38 de ani, dar şi să vizitez celebrul Cimitir vesel.
Până a ajunge în Săpânţa, am trecut prin localitatea Sarasău. Aici mi-a atras atenţia o clădire ciudată ca arhitectură, străjuită de un fel de clopotniţă şi mai ciudată. Ne-am oprit pentru a afla care-i este rostul. Aşa am descoperit că aveam în faţă Biserica Română Unită cu Roma, adică lăcaşul de credinţă al catolicilor.
O femeie, ardeleancă get-beget, lată în şolduri şi cu fusta neagră toată pliuri, s-a arătat dispusă la vorbă. Era îngrijitoarea Oficiului Parohial Catolic Sarasău. De la ea am aflat că în urmă cu mai bine de zece ani, între comunitatea ortodoxă şi cea catolică a izbucnit un scandal imens. Nu s-au înţeles de la singura biserică din sat. Ortodocşii o voiau numai pentru dânşii. Catolicii voiau să facă slujbe cu rândul. S-a ajuns la bătăi sângeroase, de-a fost nevoie de intervenţia în forţă a autorităţilor. Catolicii susţin că au dormit câteva nopţi pe sponci, de teamă să nu năvălească peste ei, în case, ortodocşii şi să-i măcelărească.
Până la urmă catolicii şi-au ridicat propria biserică, mândră şi încăpătoare, biserica cea veche rămânând ortodocşilor, care nu se prea omoară s-o îngrijească. În timp ce discutam cu femeia, din turla clopotniţei au început să bată clopotele. Nu băteau în mod obişnuit şi am realizat că ciocănelele care loveau în clopote o făceau pentru a intona o anume melodie. Ela melodia Îngerul Domnului, cântată de catolici în biserici, după cum ne-a lămurit femeia. Un câine care se odihnea pe treptele bisericii, şi care nu ne-a luat în seamă, s-a trezit brusc şi a început să urle în ritmul melodiei. De fiecare dată, când din turn se aude melodia, o cântă şi el ne-a explicat partenera noastră de dialog ciudăţenia câinelui de a urla.
În Sarasău, la ora 12 fix din zi, peste sat, din clopotniţa bisericii se aude melodia Îngerul Domnului. Poate că, în timp, această melodie va deveni liantul sufletesc care va stinge ura din sufletul ortodocşilor şi a fraţilor lor întru credinţă creştină catolicii. Doar n-or fi oamenii mai îndărătnici decât animalele?! (Ioan Rotundu Va urma)
(1820-1899)
