Ieri mi-a fost drumul prin centrul vechi. Am căscat gura prin vitrinele librăriilor lui Istrati, am admirat raritatea trecătorilor şi m-am întrebat din ce vânzări trăiesc comercianţii, am constatat existenţa mai multor asociaţii, printre care şi una pentru protecţia animalelor, m-am smerit la vitrina cu carte sfântă, dar nu prea mult ca să nu-mi pierd deprinderile mirene, mi-am clătit ochii privind prin uşa deschisă de la sediul Partida Romilor, constatând că interiorul lor nu diferă de cel al unei locuinţe evreieşti, după care am realizat că-i ora prânzului. Coborând spre piaţă, la un covrig, mi-a ieşit în cale Mioriţa, restaurant cu carte de vizită serioasă. Ba m-am şi împiedicat, tot privind peste umăr la anexa nouă, de un panou pe care scria că localul oferă meniu pensiune, două feluri şi desert la numai 7 lei. Pomană curată, mi-am zis. La Podul de piatră am mâncat o ciorbă de burtă cu 10 lei. Aici mi se propunea să mănând trei feluri, urmând a primi şi rest trei lei. Aşa că am intrat, m-am aşezat la masă şi, fiind singurul client în imensa sală, ospătara s-a şi înfiinţat cu:
- Bună ziua, ce doriţi!
- Să mănânc ceva.
- Avem ciorbă de văcuţă, de fasole
felul doi pulpe de pui cu smântână, la tavă cu mămăligă şi usturoi.
Aş fi luat o văcuţă, dar felul doi nu m-a încântat deloc. Aşa cum am mai afirmat, nu obişnuiesc să mănânc pui sintetici.
- O ciorbă de burtă aveţi?
- Da!
- Din aia să fie!
Am fost servite cu promptitudine. Pâinea proaspătă, ardeiul verde şi iute, ciorba caldă dar
m-a trăsnit un miros de burtă prost spălată că mai, mai să mi se întoarcă. Am rezistat cu stoicism, ştiind că prima lingură îi cu probleme, după care intervine obişnuinţa. Gustul impersonal, nici sărată, nici nesărată, nici iute, nici dulce, nici acră iar usturoiul nu-şi făcea simţită prezenţa. Parcă s-au înţeles bucătarii de la toate restaurantele să nu mai pună usturoi în ciorba de burtă, că de-o bucată de vreme încoace numai de lipsa usturoiului am parte.
Când ţi-i foame, nu mai ai timp de mofturi. Am mâncat toată ciorba, toată pâinea şi tot ardeiul şi am plătit şase lei. Dacă mi-ar fi plăcut puiul sintetic, mai puneam un leu şi mâncam de trei ori mai mult. Fudulia şi prostia costă, vă spune asta subsemnatul, ca păţit ce este.
Cândva, cu mulţi ani în urmă, la Mioriţa, ciorba de burtă era considerată ciorba săracului. Acum, după preţ, îi a bogatului. Dar gustul trebuia să rămână acelaşi, de pe timpul lui Ghiţă Bucurie, că el a introdus în meniu acest fel de ciorbă ce costa numai 1.65 lei, la un salariu minim pe economie de 960 lei. Deci, domn patron Viorel, ca om vechi ce eşti în breasla patronilor de restaurante, mai treci pe la bucătărie, prinde ciorbalâcul de coadă şi pofteşte de gustă ce-i în cazan. Dacă zeama din cazan face cinste casei, dă-i drumul în sală, dacă nu, pune-i pe bucătari s-o mănânce. Toată!
(Lucullus)