Valorile naţionale ale lui Victor Ponta

Nu, Institutul Cultural Român – cu echipa lui Horia Patapievici – nu a avut pentru Victor Ponta o valoare naţională. Nu a contat că făcea prezentă în lume o cultură românească vie, în dialog cu ceea ce e actualitate în cultura lumii. Nu. A contat doar faptul că dl Ponta şi partidul lui îl categoriseau „al lui Băsescu”. Aşa că a fost decapitat scurt. Puţin i-a păsat lui Victor Ponta de gunoaiele pe care postul „Antena 3” le-a revărsat asupra unor intelectuali de vîrf ca Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, H.-R. Patapievici. Statura lor cultural㠖 recunoscută în ţară şi în străinătate – nu are, pentru dl Ponta, valoare naţională.
Instituţiile pe care le-au modelat şi care dau consistenţă vieţii intelectuale de azi nu sînt, pentru dl Ponta, valori naţionale. Toate acestea sînt „ale lui Băsescu”, duşmanul lui etern în derizoriul ciorovăielilor politice. Luciditatea cu care sînt prezenţi aceşti intelectuali în spaţiul public, slujirea limbii române – căreia îi desfăşoară bogăţia – nu sînt, pentru dl Ponta, valori naţionale. Cenuşiul stîlcit la care o mulţime de politicieni şi media condamnă limba română cînd îşi rostesc patriotismul nu îl deranjează. Demagogia, populismul, mojicia ţanţoşă faţă de adversarii politici şi faţă de Europa: astea, da!, valori naţionale pentru el. „Mîndri că sîntem români!” Pentru oricine e înzestrat cu bună cuviinţă a fi mîndru de naţionalitatea lui înseamnă a fi făcut ceva consistent pentru propăşirea ei. Plagiatul e motiv de mîndrie naţională? Spune asta ceva despre „caracterul românesc”?
De curînd, dl Ponta a încercat să-şi dreagă imaginea de şef şmecher cu ceva spoială de distincţie, de reverenţă cu gust electoral. A cerut scuze pentru blamul pus de Andrei Pleşu asupra mesajului prin care Radu Beligan i-a susţinut dlui Ponta candidatura. Potrivit lui, Andrei Pleşu ar fi atacat o valoare naţională, pe care – „mîndri că sîntem români” – trebuie s-o respectăm. Dar baletul moral al dlui Ponta e împleticit, nu are decît logica grobă a demagogiei.
Nu pe actorul Radu Beligan l-a condamnat Andrei Pleşu. Ceea ce l-a contrariat este tocmai contrastul între valoarea marelui actor şi gesturile encomiastice ale omului public Radu Beligan la adresa puterii. Actorul Radu Beligan e o valoare naţională. Dar caracterul lui Radu Beligan este şi el valoare naţională? Şi el trebuie respectat indiferent de ce gesturi publice produce? Sau trebuie respectat în mod absolut, ca valoare naţională, doar fiindcă îl susţine pe dl Ponta?
Pentru candidatul PSD, valoarea naţională se reduce – e limpede – la ceea ce slujeşte, conjunctural, interesului său şi al partidului pe care îl conduce. Oricine îi stă împotrivă nu e patriot, nu slujeşte interesul ţării, nu respectă valorile naţiunii. Dacă va cîştiga alegerile, dl Ponta va deveni preşedintele nu al României, ci al PSDIEI. Interesul naţional se va lărgi – s-a lărgit deja – pînă la interesele PSD. Nu ţine seama şi nu va ţine seama decît de ele. Să se gîndească fiecare dacă asta vrea. Un cvasi totalitarism de gaşcă şi de bîlci? Sau o democraţie liberală, europeană?
Dar poate nu ştim exact ce e democraţia. Un grup artişti, printre care cîţiva distinşi actori ai Teatrului Naţional s-au solidarizat cu dl Ponta. Cam în aceiaşi termeni ca ai săi i-au cerut lui Andrei Pleşu să prezinte scuze pentru blamul adresat lui Radu Beligan, valoare naţională. Adresîndu-se „iubitorilor democraţiei”, ei susţin că oricine are dreptul să-şi declare public opţiunea politică. Dar ne aflăm astfel în plină confuzie cu privire la democraţie.
Întîi confuzia între drept şi responsabilitate. Nimeni, nici Andrei Pleşu nici altcineva nu i-a contestat lui Radu Beligan dreptul de a-şi rosti public preferinţa electorală. Însă, de vreme ce a făcut o asemenea declaraţie – la care are întregul drept – el a acceptat implicit şi posibilitatea ca opţiunea lui să fie discutată, judecată, criticată în spaţiul public. A acceptat implicit şi datoria de a răspunde pentru declaraţia lui. Faptul că e un mare actor nu îi dă lui Radu Beligan puterea de a face evaluări absolute, inatacabile, ceea ce ar fi de altfel imposibil cu privire la politic şi mai ales la conjuncturalul domn Ponta.
Apoi confuzia între valoarea profesională, fie ea şi naţională, a unui om şi atitudinea lui publică. Artiştii semnatari par să nu facă deosebire între ele. Susţin că performanţa pe scena teatrului asigură calitatea performanţei pe scena publică. Că, de vreme ce-l aplaudăm cu entuziasm în sala de spectacol pe Radu Beligan trebuie să-l aplaudăm la fel în piaţa cetăţenească. Or nu e deloc aşa.
Societăţile liberale fac deosebire între diferitele dimensiuni ale unei persoane. Le judecă pe fiecare în contextul lor, în aria lor de valabilitate, în calitatea lor proprie. Doar totalitarismele caută să distrugă structura multidimensională a persoanei. Doar ele fac din persoană un bloc anonim, o unitate amorfă care poate primi orice culoare decide partidul unic. Cam aşa ceva face dl Ponta cînd recunoaşte valoare naţională doar intelectualilor care îl susţin pe el.
În societăţile liberale, deschise, autentic democratice, acordul între valoarea profesională şi etica publică a unei persoane reprezintă un deziderat, o normă de atins, un principiu în funcţie de care e judecat un om. Dar aici nu ne prefacem că perfecţiunea profesională asigură automat perfecţiunea morală, că una trece în alta în mod miraculos, că acordul se obţine în lipsa unei conştiinţe treze.
Societăţile liberale, deschise, democratice nu canonizează persoanele, nu fac din ele absoluturi de desăvîrşire. Iar dacă e vorba despre canonizare, nici sfinţii nu sînt, toţi, înfăţişaţi drept avînd vieţi perfecte de la un capăt la altul. Unii dintre ei au avut rătăciri, s-au lăsat atraşi de o glorie prea lumească, au slujit prea omeneştilor scăderi. Ceea ce face din ei sfinţi e faptul c㠖 sub Lumina la care aspirau – s-au judecat pe ei înşişi, şi-au rectificat conştiinţa şi viaţa, au obţinut acordul între diferitele dimensiuni ale fiinţei lor.
Chiar în afara perspectivei religioase, acordul între dimensiunile cu relevanţă publică reprezintă un deziderat, un principiu în funcţie de care e judecată o persoană. Tocmai despre asta era vorba în articolul lui Andrei Pleşu.