cu titlu de membru cu drepturi depline al Academiei Artelor Tradiţionale din România.Meşteşugul l-a deprins singur, fără îndrumători de soi, prin muncă şi consecvenţă. Pe la 11 – 12 ani făurea capuri de căiuţi pentru flăcăi, să le joace de Anul Nou. De atunci au trecut peste şaptezeci de ani, iar arta sa a atins perfecţiunea. În 31 decembrie 2006, însuşi Patriarhul României Teoctist i-a trimis un număr special din revista „Lumina de duminică”, revistă editată de către Patriarhia Română şi care îi dedicase creatorului de măşti Ţuguri spaţiu de patru pagini.
Cu mâhnire, artistul îşi aminteşte de zilele de glorie, fie ele în comunism sau din perioada postdecembristă, când străbătea ţara şi Europa, expunându-şi creaţiile şi uimindu-i pe privitori. Când era în puterea creaţiei, atelierul său era frecvent vizitat de personalităţi marcante. În perioada comunistă îi călcau pragul înalţi demnitari de la Botoşani sau din Bucureşti şi plecau cu o mască două. Nu plăteau, că făceau parte dintre privilegiaţi. Meşterul nu s-a supărat niciodată. Era bucuros că-i băgat în seamă. Acum, de când bătrâneţile i-au mai luat din forţe, vizitatorii s-au rărit. Dar nu-i pare rău. Se duc la feciorul său, Gheorghe, om
la vreo 50 de ani, care i-a preluat meşteşugul şi-l duce mai departe, cu mare cinste. Mai apropiat de realităţile vremurilor ce le trăim, băiatul a făcut din crearea măştilor un negoţ în toată regula. Vinde peste hotare, Italia fiind ţara unde are cei mai mulţi cumpărători.„Mai vin pe la mine şi nişte copii de şcoală. Par a fi interesaţi de arta mea. Oricum, prin băiat m-am asigurat că meşteşugul meu va fi dus mai departe. Când eu n-oi mai fi, iar zilele îmi sunt numărate” – mi s-a spovedit bătrânul, conştient că ceasul când va trebui să se înfăţişeze în faţa Domnului nu-i departe.
Dacă meşterul popular Ţugui a găsit în fecior un continuator al tradiţiei, peste deal, la Coşula, un alt mare meşter, rapsod popular, a plecat în lumea umbrelor, luând cu el în mormânt tainele unui instrument mai puţin cunoscut în lume. Mă refer la rapsodul popular Constantin Nigel, din Şupitca – Coşula, cobzarul ce-a cântat aproape pe toate marile scene ale lumii. Acum doi ani, bădia Costică a răposat. A răposat când încă degetele mai stăpâneau strunele cobzei iar urechea îl ajuta să ţină linia melodică. Nigel n-a studiat cu nimeni
şi nicăieri. Ţigan lingurar din Şupitca, el a învăţat cântatul la cobză ascultând şi învăţând de la ceilalţi muzicanţi. Cu un talent înnăscut, el a făcut parte multe zeci de ani din orchestra de muzică populară „Datina”, condusă de prof. Constantin Lupu. Cu această formaţie a colindat lumea, stârnind curiozitatea şi uimind asistenţa cu abilitatea sa de a ciupi strunele unui instrument şi mai curios pentru străini.După moarte, au venit de la Bucureşti să cumpere instrumentul de la fiica sa, căreia i-a rămas în păstrare. Li s-a oferit 10 milioane lei vechi. N-au dat cobza. Ceva le spunea că preţuieşte mai mult. Ţigani lingurari neştiutori de carte, cei din familia Nigel visează să vândă instrumentul pe un preţ bun. Dacă nu s-o găsi cineva să-i păcălească. Dacă apare vreun curios, nepotul lui bădia Costică scoate cobza din cutia sa şi o arată cu mândrie (foto 4). Mai şi zdrăngăne, dar fără înţeles muzical. Bădia Costică s-a dus în lumea umbrelor fără a lăsa în urmă un ucenic, care să-i ducă mai departe meşteşugul cântecului la cobză. Secretele sale de a face corzile să scoată note vesele şi triste le-a luat în sicriu. Păcat!
(Ioan Rotundu)
