Conacul Zăiceşti este de fapt un restaurant patronat de către firma ELSACO Botoşani situat într-un colţ de pădure Zăiceşti, cadrul fiind foarte pitoresc. Clădirea este un fost conac boieresc, de unde şi numele de „Conacul Zăiceşti”, renovat în stil medieval şi amenajat cu gust, atmosfera fiind una de intimitate şi de destindere
Prima dată am ajuns la conac cu vro teri ani în urmă. Un grupă de prieteni au ţinut să merg la conac susţinând că n-o să-mi pară rău. Am ajuns la vreme de vară dar spre seară, pe răcoare. N-am luat loc afară, pe terasă, pentru că am preferat interiorul. Localul era gol. A venit la masa noastră un tânăr să ne ia comandat. Am comandat câte o ceafă de porc la grătar şi pe când ne sfătuiam ce tărie să comandăm, tânărul ne-a atenţionat că tăria este din partea casei. N-a durat mult şi a venit la masă cu o căniţă din sticlă plină cu ţuică de prună. Ne-a turnat câte un pahar şi a plecat.
După vreo zece minute a apărut din nou cu căniţa să ne mai toarne un rând „că-i din partea casei”. Ne-am uitat unii la alţii şi nu ştiam dacă tânărul vorbeşte serios sau o să ne trezim cu o notă de plată barosană. Văzându-ne că şovăim, tânărul a înşfăcat un pahar de la masa alăturată şi şi-a turnat, turnându-ne şi nou. A ciocnit şi ne-a urat „Bun venit!”, dând paharul iute peste cap.
Între timp ne-a adus ceafa de porc. Bună carne, suculentă şi pătrunsă exact cât trebuie ca să nu-şi piardă din gust şi să devină uscată. Pe când mâncam cu poftă şi lăudam priceperea bucătarului, la masă a revenit tânărul cu căniţa. „E din partea casei” n-ea explicat el iarăşi şi după ce şi-a umplut paharul lăsat pe masa alăturată ne-a turnat şi nouă. Până am plecat s-a mai repetat de vreo două ori „e din partea casei”, că ne-am grăbit să plecăm până ce ţuica nu-şi va face efectul. De atunci, când mă întâlnesc cu amicii la câte un pahar, ciocnim şi rostim îmbietor „e din partea casei”.
A doua oară am ajuns la conac în primăvara acestui an. Primisem vizita a doi ardeleni şi voiam să-i duc la un local rustic, aşa cum şi ei m-au dus când i-am vizitat. Aşa am ajuns la conac. El a comandat o ciorbă de burtă şi ceafă, ea papanaşi cu brânză. De această dată n-a mai venit ospătarul tânăr ci un tip învârstă şi bondoc. Cum ţuica din partea casei nu ni s-a mai oferit am comandat coniac Jidvei. La ceafă am comandat un vin „Negru de Purcari”, un vin sec, adus din republica Moldova.
Tare mult i-a plăcut ardeleanului vinul şi mult l-a mai lăudat. Atunci am aflat de la ospătarul bondoc că tânărul ospătar cu „e din partea casei” a fost prins de şef cherchelit de câteva ori şi trimis la plimbare.
În vară ne-am propus să retrăim atmosfera zilei de 23 August, aşa că împreună cu prietenii ne-am dus la conac. Nu era prea cald afară, pe terasă, dar am dorit să stăm afară ca pe vremuri la iarbă verde. De data aceasta ospătar era un tânăr venit din Republica Moldova. De fapt erau doi fraţi, ambii ospătari. Micii au fost foarte gustoşi, suculenţi, potriviţi la grătar, motiv să ne interesăm de unde au fost procuraţi. Aşa am aflat că erau mici preparaţi la Stejarul, ceea ce ne-a încântat şi mai mult pentru că înainte de 1989 ziua de 23 August la Stejarul era sărbătorită cu mult fast, mici şi bere.
I-am cerut ospătarului o sticlă cu „Negru de Purcari”, sec, că-i vin bărbătesc şi-ţi răscoleşte sângele punându-l în mişcare. Priceput tânărul! La vin ne-a adus şi un platou cu brânzeturi a căror gust se completează armonios cu cel al vinului. Costul mesei a fost unul normal, aşa că am plecat cu gândul de a reveni cu prima ocazie.
Iar prima ocazie ni s-a ivit în timp ce veneam dinspre Flămânzi spre Botoşani. Întreg grupul ne-am oprit la conac cu dorinţa fierbinte de a mânca iarăşi micii aceia gustoşi aduşi de la Stejarul. Am servit micii şi, după ce ne-am uitat unii la alţi89i, am comandat vinul preferat „Negru de Purcari”. Ne-a servit o tânără pe care n-am mai zărit-o pe acolo, semn că la conac ospătarii se schimbă ca vedetele de muzică uşoară ţinuta vestimentară pe scenă.
Când am solicitat nota de plată am înlemnit. Costa exorbitant de mult, aşa că ne-am interesat ce a fost aşa de scump. Era vinul „Negru de Purcari”. O sticlă de numai 750 ml a ajuns să coste 150 lei. Scump patroane de la ELSACO, scump!” Cum gustul amărui al vinului s-a răsfrânt şi asupra bucuriei de a mânca mici la conac, am plecat cu toţii, fără ca vreunul dintre noi să-şi mai fi manifestat dorinţa de a reveni.
Lucullus