Iată, în „Odiseea”, Homer laudă îndelung credinţa, isteţimea şi frumuseţea lui Argus, un ogar celebru. Povestind emoţionala revedere „la vatră” a lui Ulise, Homer a urcat în nemurire pe eroul legendar, dar şi pe Argos, măreţ simbol antic al prieteniei şi credinţei unui câine până la moarte.
Istoricul Plutarh se minunează de devotamentul câinelui lui Xantipos, tatăl celebrului Pericle. La apropierea oştilor lui Xerxes, bărbaţii Atenei s-au îmbarcat în grabă pentru insula Salamina, loc mai avantajos pentru bătălia navală. Câinele lui Xantipos, neputând îndura despărţirea de stăpân, s-a aruncat în valurile mării şi, înotând pe lângă corabie, a ajuns în Salamina, unde , sleit de puteri, a murit pe loc. Există şi astăzi un monument numit „mormântul câinelui”, despre care se spune că ar fi al câinelui lui Xantipos.
Un monument din bronz, ridicat la Edinburgh, glorifică pentru posteritate devotamentul câinelui Boby, „un terrier care în 1858 a stat de veghe la mormântul stăpânului său vreme îndelungată, până a murit şi el”.
În Parisul anului 1818 era prezentat mulţimii din bâlciuri un faimos canich cu nume de „Munito”. Se pretindea că este un „uimitor câine-calculator”, că înţelege câteva limbi, inclusiv… latina, că efectuează fără greş cele patru operaţii matematice.
Faima lui Munito s-a dovedit trainică, de vreme cel îl aminteşte şi Jules Cerne în „Căpitan la 15 ani”.
(Almanahul satelor 1990)