Tot mergând în dorul lelei şi cu speranţe din ce în ce mai mici, iată că-mi sări norocul în cale. Mă-ntâlnii cu cineva, persoană importantă, nu-i spun numele, care mă-ntrebă dacă n-am cumva chef să merg la o onomastică.
- Numai că va trebui să cam mergem ceva cale pe drum de ţară, că sărbătoritul îi mare sculă de basculă pe la o primărie din judeţ, mă atenţionă binefăcătorul trimis de Dumnezeu, că altcineva n-avea cum să mi-l scoată în cale pe aşa o zi toridă cum a fost cea de miercuri.
- Nu-i nici o problemă barosane, dacă-i vorba de plăcinte, atunci dă caii putere blihoancei tale de lux şi tot înainte.
La sărbătorit am ajuns cam pe seară, tocmai când soarele se pleoştise spre asfinţit, obosit şi el de propria căldură radiată peste zi. Barosanul a ocolit cu grijă ciurda care venea de la păscut şi care pusese stăpânire pe uliţa mare a satului, înjurând din când în când birjăreşte, că doar eram la ţară şi nu se cuvenea să înjure domneşte.
Câte o văcuţă ne privea plictisită, cu ochii săi mari şi umezi, după care ne arăta partea dorsală bine blindată pe la şolduri de balega din staul, săltând şmechereşte coada. Tare am regretat faptul că în maşină, cu noi, nu era şi Patapievici. S-ar fi inspirat pentru o nouă expoziţie de artă plastică modernă.
Ce-ar fi putut admira francezii mai frumos decât un cur de vacă românesc ascuns sub culoarea verzuie-uscată a balegii sau puţulica veselă a unui viţel ce n-a ajuns încă pe la poarta nouă, datorită tinereţii sale, dar care instinctual căuta să se aburce pe-un cur de viţică nărăvaşă din copită.
Priveam tot acest peisaj rustic şi nutream sentimente de compătimire pentru promontoriul culturii noastre care, concentrat în a ne reprezenta cât mai bine chintesenţa culturii care ne ridică în ochii lumii, mai ales a americanilor, n-are clipa de răgaz să contemple un astfel de tablou rustic, cu exponate cât se poate de naturale.
Binecuvântând cu o înjurătură porumbacă la culoare şi ultima vacă din cârd, barosanul a scrâşnit din roţi chiar în faţa clădirii primăriei. Un tinerel cu limba dată după bigudiu, de alcool nu din fudulie, ne-a informat unduindu-se trestie că sărbătoritul îi la o anumită discotecă.
L-am găsit pe sărbătorit înconjurat de primarii din comunele vecine, de politicieni veniţi de la judeţ, portocalii la culoare ca nu cumva să fie confundaţi şi de câţiva muritori de rând. Nu adunătura pestriţă care mi-a fost dat s-o întâlnesc mi-a atras atenţia, ci un colţ de ogradă, unde fumega un ditamai grătarul.
- Hait, c-am pus-o! Mi-am zis în sinea mea şi, vesel nevoie mare, m-am dus glonţ spre grătar.
În jurul grătarului se învârtea un tânăr, nu tocmai în toane cu evenimentul. Primise ordin de la sărbătorit să pregătească un cârlan la proţap. Uşor de dat ordin, greu de îndeplinit. Omul n-avea nici cea mai vagă idee de cum s-ar pregăti un cârlan la proţap. Mai ales că i se adusese o făcătură din tablă, un fel de tavă mai mare, montată sub o capră metalică, despre care i s-a spus că este proţapul.
Tinerelul s-a tot învârtit în jurul cozii cârlanului, a proţapului şi şi-a pus mari speranţe în Nevoia pe care o implorase să-l ajute. Iar Nevoia, precum în povestioara lui Petre Ispirescu, i-a sărit în ajutor. L-a învăţat să facă rost de-un cazan, în care a pus cârlanul la fiert, cu multe şi naturale mirodenii. Alături de cârlan, în apă a mai aruncat câteva cepe curăţate, vreo două căciulii de usturoi, câţiva morcovi mai voinici, nişte rădăcină de pătrunjel, câteva plicuri de piper boabe, foi de dafin şi chiar două mingiuci dolofane de ţelină. Când furculiţa a început să intre uşor în carne, fără să mai iasă suc roşu, a oprit fiertul.
Cam la vreo oră, cârlanul scos din fiertură s-a răcit şi a putut fi porţionat pentru a fi pus pe grătar. Iar grătarul, unul sadea, în care s-au pus mulţi cărbuni şi-a făcut din plin datoria. Adică porţiile de cârlan s-au rumenit apetisant, iar când pe mesele invitaţilor au poposit platourile cu bucăţile de carne, veselia generală s-a ridicat la cota cea mai înaltă. Ar fi mers, alături, o mămăligă straşnică, dar toată lumea a fost mulţumită şi cu pâine.
Tare aş fi vrut eu să fac câteva poze, cum întingeau hămesiţii bucăţi uriaşe de carne desprinsă de pe os în castronul cu mujdei şi cum înfulecau lacomi, de le curgea seul pe la colţurile gurii. Nu mi-a mers de cât afară, la grătar! Aşa că m-am orientat şi eu spre un platou, de unde am ales două bucăţi uriaşe de coaste, cu tot cu poale, acolo unde carnea s-a înţeles să facă rând cu seul şi unde osul moale de la furca pieptului te face să leşini de plăcere.
Şi iar lăcomia m-a dus spre pagubă. După ce m-am îndopat cu costiţe de cârlan, am aflată că afară, pe grătar s-au pus la pârpălit micii şi pulpele de pasăre. Priveam la grătar şi sufletul îmi plângea după aşa delicatese. Mă condamnam pentru lăcomia de care am dat dovadă, dar tot nu m-am lăsat până ce n-am dat gata trei mici şi-o pulpiţă. Tocmai mă pregăteam să mai îndrăznesc la o pulpiţă când, barosanul, m-a anunţat precipitat:
- Gata, ne-ajunge, călătorului îi stă bine cu drumul!
Lucullus JBD 9.08.2008
Ioan Rotundu
