Dorinţa lui Nati Meir de a iniţia un proiect de lege privind graţierea unor pedepse eu am privit-o ca un act de normalitate. În orice ţară civilizată, în preajma unor sărbători naţionale, se iau astfel de decizii. La noi, iniţiativa fiind declanşată în preajma Naşterii Domnului Iisus Hristos, o perioadă când morala creştină ne îndrumă spre acte de iertare, trebuia privită cu multă seriozitate. Poate că propunerea legislativă a lui Meir era prea generoasă şi, atunci, putea fi corectată prin introducerea unor restricţii, în principal asupra recidiviştilor. Dar pe mine m-a impresionat altceva. Viaţa dură pe care trebuie s-o suporte gardienii, paznicii deţinuţilor, de multe ori mai dură decât a celor condamnaţi. Aşa am dat naştere editorialului „Nu deţinuţii sunt adevăraţii puşcăriaşi”. Unii cititori au înţeles exact mesajul meu, alţii l-au interpretat sub un alt unghi. „Nicoleta” a fost generoasă: „A-ti făcut o analiză realistă şi interesantă în acelaşi timp. Felicitări!” Deşi considerat a fi un personaj negativ aflat prin preajma lui Othello, „Iago”, comentatorul nostru, a continuat să observe viaţa celor din jur, ajungând la aceeaşi concluzie ca a mea: „Corectă constatarea despre traiul gardienilor. Cunosc şi eu o familie, în care el este gardian. Vorbeşte extrem de porcos cu nevasta şi copii, cu vecinii, dar de bătut nu bate. Probabil că o face la Penitenciarul de Maximă Siguranţă Botoşani, unde este angajat. Şi încă ceva, mai tot timpul este beat. Vine beat şi de la serviciu, de unde am tras concluzia că la Penitenciar se bea.” Pentru că a preferat pseudonimul de „Nemulţumit total”, un cititor a ţinut să se explice şi de ce: „Foarte bun editorialul domnului Rotundu! De acum risc să forţez uşi deschise, afirmând din nou, deşi nu mai este demult necesar acest lucru, că e un adevărat maestru al condeiului! Apreciez totuşi că articolul are şi o uşoară doză de exagerare, atunci când sunt compătimiţi gardienii din închisori. Pe scurt, dacă nu le place, să se ducă în altă parte. Locuri vacante în agricultură sunt cu duiumul! La ce salarii încasează pentru că dorm în posturi (dacă e noapte) ştiind bine că deţinuţii n-au cum să fugă, ar fi total "neorientaţi" să recurgă la un astfel de gest. Cât despre deţinuţii care au o hrană incomparabil mai bună decât cei internaţi în spitale, care n-au greşit cu nimic faţă de societate, nici nu vreau să mai discut. Ce se tot plâng atâta de fel de fel de drepturi, care chipurile nu le sunt respectate! Pe mine de ce nu m-a arestat nimeni! E clar că au greşit faţă de societate şi trebuie să plătească… Mulţumesc!” Cred că problema este uşor deformată prin modul în care a fost abordată. Postul de gardian există, cu consecinţele nefaste enumerate în editorial. Chiar dacă unii preferă să nu accepte acest mod de viaţă, renunţând la post, un altul îi va lua locul. Fondul problemei trebuie rezolvată. Adică prevenirea influenţelor negative venite din partea deţinuţilor şi care influenţează comportamentul gardienilor în viaţa de familie şi societate, dar şi umanizarea gardienilor faţă de violenţele fizice şi verbale promovate asupra deţinuţilor. Un rol principal în rezolvarea acestor probleme va reveni psihologilor, care au început să-şi facă prezenţa prin penitenciare, ca profesie şi nu ca deţinuţi. O altă categorie socială defavorizată de lege a devenit „Căruţaşii - victimele nevinovate ale poliţiştilor rutieri”. Nu toţi cititorii acceptă situaţia că ţăranii posesori de căruţă sunt nedreptăţiţi prin aplicarea noului Cod rutier, care le interzice circulaţia pe drumurile europene şi naţionale, fără a le oferi variantă de acces. „Sorin” avertizează: „Treaba voastră, da o să vă dea căruţaşii cu toporul în cap, dacă le daţi amendă şi o să vă dea foc la maşini. Prima dată au fost căruţele, şi apoi maşinile.” Cu degetul spre autorităţile, considerate vinovate de situaţia creată, arată şi „N.N.”, ce ne recomandă: „Întrebaţi primarii de ce nu s-au implicat în rezolvarea acestei probleme. E uşor şi la îndemână să dai în cel mai slab. Vor avea mari probleme cei care nu au alta soluţie decât atelaje cu tracţiune hipo, pe când primarii îşi vor continua rezolvarea afacerilor personale...” Dar şi căruţaşii au vina lor. „Anonim” ne explică: „Căruţaşii nu sunt chiar atât de nevinovaţi. Uneori, pur şi simplu nu vor să folosească alte drumuri că - vorba aia - trăim in "secolul căruţei cu anvelope" şi intră cu neruşinare pe drumul european. Schimbă direcţia de mers fără să se asigure, sar din căruţă în mijlocul şoselei... şi dacă le spui ceva, în cel mai bun caz te înjură! Aşa că nu le mai luaţi apărarea.” Mai umblat prin lumea largă, „Un drumeţ” vine cu propunerea ca „Înainte de a lua o măsură, e normal să se ofere soluţia. În situaţia de faţă trebuia să se construiască, pe lângă drumul european, o pistă pentru căruţe, ca-n Europa, şi apoi să se interzică accesul pe drumul naţional. Aşa pe unde să meargă bieţii ţărani? Nu au maşini, se folosesc de singurul mijloc de transport pe care-l au, căruţa, cum altfel? Şi pe unde? Cred că ar trebui să apeleze la caii cu aripi din basme!” Că măsura restrictivă luată este una abuzivă, nu trebuie să fii umblat prin şcolile înalte ca să-ţi dai seama. În opinia mea, vina aparţine politicienilor, care votează legi aberante, imposibil de respectat. Pe săptămâna viitoare. La revedere!
Drepturile de autor sunt rezervate proprietarului de domeniu. Responsabilitatea pentru eventualele consecinte juridice generate de copierea,
multiplicarea si difuzarea textelor si fotografiilor de pe acest site revine persoanei in cauza.