Lui Drăguş, un comentator i-o zice de la obraz: „Nu vă e ruşine, dl. Drăgus, cu asemenea declaraţii? Sau aţi uitat că imediat după ce aţi obţinut acest fabulos procent în alegeri, v-aţi dat demisia??? Şi acum vă bateţi cu pumnul în piept că aţi acceptat să preia insecta preşedinţia alianţei? De dragul partidului? Păi dvs. nici nu mai existaţi ca preşedinte pentru PD, eraţi zero, demisionat, ce aşa sacrificiu aţi făcut de dragul principiilor? Sunteţi patetic şi demn de toată mila. Deşi stârniţi sila.” Îl informez pe comentator că Drăguş nu s-a vândut ieftin. El şi-a negociat cu Flutur poziţia în PD-L şi a primit asigurări că vrerea îi va fi îndeplinită.
În ce-l priveşte pe Ţâbuleac, „Cine seamănă vânt, culege furtună” i-a transmis un alt cititor. Acest comentariu, scurt şi concentrat ideatic, exprimă întocmai toată aventura politică a vieţii senatorului. Capătul carierei sale politice îi este sub ochi. Scârbit, „I.A. Cuza” crede că „Votul uninominal ar rezolva multe probleme. Oricum, botoşănenii au ajuns la saturaţie. Aceiaşi clasă politică, acelaşi circ ieftin ...cu aceiaşi actori. Rezultate? Doar promisiuni!” Votul uninominal nu va rezolva nimic. Doar va complica situaţia existentă. A curăţa clasa politică de astfel de nulităţi stă în putinţa noastră. În primul rând să mergem la vot şi în al doilea rând să nu mai votăm candidaţi incapabili să facă faţă obligaţiilor care şi le asumă, fie ei pe listă uninominală sau de partid.
Adept al spiralei după care istoria se repetă, „Herodot” constată ceea ce vedem cu toţii: „Zău c-ar fi nostimă toată vânzoleala asta, dacă nu ţi-ar întoarce maţele pe dos. Prima regulă a istoriei este că se repetă, pentru că nimeni nu învaţă nimic din ea. De data asta a fost tăvălit Ţâbuleac. Ia să vedem cine urmează în acelaşi rol. Aud??” Cred că urmează Flutur. Tonul l-a dat chiar Ţâbuleac, în speranţa că va mai recupera ceva din ce-a pierdut. Nu va recupera nimic, dar va pierde şi ce i-a mai rămas: bruma de credibilitate publică.
Un alt eveniment, nefericit şi de nedorit nici celui mai aprig duşman, a fost consemnat sub titlul „Pentru părintele Irimia semne rele anul are”. Interesant a fost modul în care cititorii au abordat acest eveniment. Nu faptul că a ars casa parohială în care locuia preotul Dan Irimia de la biserica „Sf. Nicolae” i-a sensibilizat pe comentatori, ci modul în care instanţa de judecată a rezolvat un drept la servitute. „Profu” a ajuns la concluzia că „Din cele relatate în acest articol rezultă că instanţa de judecată a comis o ilegalitate. Cum pot fi obligat să cedez din proprietatea mea altei persoane, chiar dacă primesc la schimb altă bucată de teren? Părintele Irimia are dreptate.” Abordând tema în adâncul filozofiei speculative, „Anti-profu” şi-a exprimat altă opinie: „Măi profule, faci dascălii de ruşine. Servitutea nu înseamnă cedare de proprietate. Şi să mai ştii că DUMNEZEU, şi nu popa (preotul), are întotdeauna dreptate.” Cearta s-a iscat de pomană şi de la necunoaşterea unor prevederi din Codul civil. Art. 616 din Codul civil reglementează dreptul de servitute: „Proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorire de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.” Prevederea a fost inclusă în Codul civil adoptat prima dată în Franţa lui Napoleon, iar la noi din perioada domnitorului Al.I. Cuza. Reglementarea este veche, din timpul romanilor. Ea nu afectează dreptul de proprietate în esenţa lui, ci vine în a statua modalitatea prin care se asigură fiecărei persoane fizice sau juridice accesul din proprietatea sa înspre căile publice de comunicaţie. Cum vă puteţi imagina să fiţi proprietarul unui bun imobil (teren, clădire) din care nu puteţi ieşi sau intra? Instanţa de judecată a procedat corect când a stabilit dreptul de servitute prin curtea bisericii, terenul acesteia fiind proprietate publică dat în administrare şi nu proprietatea privată a preotului. Apoi, dacă Furtună ar fi fost înconjurat numai de proprietăţi private, instanţa tot ar fi fost obligată să stabilească dreptul acestuia la servitute, în condiţiile art. 617, 618 şi 619 din acelaşi Cod civil. Cu bine!
el a participat la sfinţirea a două noi sedii de poliţie
