Rămasă în istorie ca Ziua Muncii, 1 Mai, numită astfel şi în zilele noastre, avea imprimate şi alte sensuri în vremurile mai vechi şi mai recente. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, pe când vechea mişcare socialistă făcea primii paşi, era categorisită ca Paştele Muncitorilor, ulterior formula fiind preluată şi de comunismul din România, la începuturile sale. Lucrurile evoluând, ea a devenit Ziua Internaţională a Celor ce Muncesc. Comunismul circumscris istoriei recente a ţării a transformat-o în prilej de grandioase manifestaţii, demonstraţii ale oamenilor muncii, cu defilări, din care nu lipseau paradele militare, într-o fază, coloanele de muncitori, ţărani, intelectuali, trecând prin faţa tribunelor oficiale, în prezidiul cărora se lăfăiau conducătorii iubiţi, de la centru sau locali, inclusiv portretele unora dintre ei, delegaţiile din ţările prietene, membre ale lagărului socialist şi nu numai, este drept, fluturările de steaguri, de baloane şi cocarde, lansările de porumbei albi, ai păcii, uralele manifestanţilor şi aplauzele celor din tribuna oficială. Carele alegorice surprindeau marile succese ale industriei republicane şi locale, totul având menirea de a pune pe rol un grandios spectacol. Coloana oamenilor de ordine finaliza grandioasa manifestaţie. Descătuşat, românul o pornea iute şi cu bucurie, la terminarea acţiunii, spre locurile de agrement, mult mai dragi lui iarbă verde, cabane, estrade, terase, cârciumi, dând năvală la preferinţele sale tradiţionale mici şi bere. 1 Mai Muncitoresc includea şi kermeze, baluri, reuniuni tovărăşeşti, alegerea Reginei Muncii, aşa cum fusese, mai înainte, întâia tovarăşă a ţării, Elena Ceauşescu. Triumfalismul era o dominantă a acestei zile importante. Anterior, eforturi enorme pregăteau reuşita deplină a manifestărilor. De sus, cei mai cei şi mai merituoşi, cu dosare bune, primeau înalte decoraţii, care să le împodobească piepturile şi alte sărbători, devenind pilde vii pentru popor. Mai în vremea din urmă a comunismului, lucrurile au fost lăsate mai moale, rămânând pe rolul marii cinstiri doar Ziua Naţională, cea de 23 August, ca, spre final, să se subţieze şi aceasta. Ce vremuri! Nu este lipsit de interes să amintim, la un moment dat, Ziua Muncii a ajuns să se sărbătorească prin muncă, una avântată, urmărind realizarea şi depăşirea planului, câştigarea întrecerii socialiste, fireşte, poporul acţionând strâns unit în jurul partidului şi al secretarului său general, ştim cu toţii bine. Aşadar, o felie de istorie a poporului, care implică şi aspectele evocate. (Ionel BEJENARU)