Jurnalul botosanenilor Publicatiile Jurnalul Online Jurnalul Dimineata Botosanilor

   

Evenimente
Politică
Cultură
Infracţiuni
Anunţuri
Editorial
Învăţământ
Sănătate
Administraţie
Social
Sindicate
Horoscop
Ofertă de afaceri
Umor
Reportaje
Comentarii
Lumea lu' Rotundu
Presa'n gura lu' Rotundu

1 EURO = 4.7440 lei
1 USD = 4.1547 lei


Număr accesări
Astăzi:
12489
De la 07 Ianuarie 2003
70572282
Desprins parcă din istoria fascismului

Lagărul de concentrare de la Adăşeni

  • 4 December 2007, 23:00
Undeva, pierdut în negura timpului...
De Căminul de bătrâni de la Adăşeni - comuna Avrămeni se ştiu prea puţine. Chiar dacă cineva din afara ţării şi-ar arăta oarece milă faţă de cei aproape 120 de bătrâni de-acolo, nu ar avea curaj să se aventureze pe coclaurile lipsite de sens ale sătucului Adăşeni. Satul este aruncat, parcă la întâmplare, pe vârful unui deal înconjurat de văi, unele mai largi, altele aproape inexistente, care poartă pentru impresie statutul de văi. Din loc în loc cineva s-a gândit să semene nişte porumb. A aruncat banii în vânt, pentru că rar vezi cocean mai înalt de un metru, sau doi ştiuleţi legaţi frăţeşte de aceeaşi tulpină. Imaşul, dacă acea întindere nesfârşită de urcuşuri şi scoborâşuri se poate numi aşa, este ars de soare, acolo unde mai există smocuri de vegetaţie. În rest, un pământ arid care nici măcar nu poate fi semănat. Doar ciulinii mai dau din loc în loc nuanţa de verde aprins. Pe malul unui iaz, ciurda satului a ieşit la scăldat.
Doi văcari mestecă câteva fire de paie, doar-doar vremea s-o schimba puţin. Câteva raţe şi gâşte se răcoresc şi ele de soarele usturător şi praful ridicat de câte o maşină sau o căruţă care brăzdează drumul. Drum e prea mult spus. Lat de trei metri, pe alocuri şi mai îngust, cu gropi întinse, frumos amenajate, aceste drumuri pot combate hemoroizii şi pot provoca avorturi spontane. Fie că eşti în maşină sau în căruţă, din metru în metru stomacul ţi se vâră în gât, fără pic de neruşinare. Noroc de colbul care se ridică şi care-ţi împinge stomacul înapoi, la locul său anatomic.
Cineva, dintr-o comună vecină, om cu scaun la cap, declara mai în glumă mai în serios: „Nevastă mea era însărcinată în luna a şaptea, dacă nu mă înşel. A trebuit să mergem până la Adăşeni, şi, mai că am crezut că va avorta pe drumul acela. Probabil de aceea copilul a ieşit cam şui“. În sat speri să te bată măcar în glumă o boare răcoroasă a unui vânt rătăcit. Falsă impresie, copacii dau doar senzaţia unei neputinţe fără leac. Lângă Căminul de bătrâni ţine umbră pământului un fel de crâşmă, care îşi duce traiul într-un fost sediu al Cooperaţiei. Încerci să bei un suc rece, dar te amăgeşti mai tare. În faţa crâşmei, pe o bancă, stau la umbră doi bărbaţi şi o femeie. De fapt umbra le acoperă doar picioarele, pentru că soarele tot în cap îi bate. Nu-şi dau seama. Vrei să cumperi ceva, dar ţi se răspunde foarte elegant că nu poţi pentru că nu s-a făcut vânzare deloc şi nu se poate da restul nici măcar de la 10.000 lei. Dai a lehamite din mână şi te îndrepţi spre căminul de bătrâni.

Căminul ce aduce a lagăr de concentrare
Două porţi imense, zăvorâte, de întâmpină cu tristeţe de om în vârstă. Din ghereta portarului iese un salariat al instituţiei, care-şi poartă cu mândrie ecusonul în piept. Se apropie, târâindu-şi după el piciorul. Te întreabă ce vrei. Orb să fii şi tot observai câteva resturi de brânză rămase în barbă. Paznicul, Vasile Pânzaru, căci aşa scria pe ecuson, a fost probabil deranjat de la masă.
Îi spui că doreşti să vizitezi căminul de bătrâni. Tipul a reacţionat de parcă ar fi văzut o preoteasă în pielea goală. Şi-a făcut cruce şi a spus că aşa ceva nu se poate. „Nu vă supăraţi, dar vă trebuie aprobarea specială a domnului director. Nu este nici jumătate de oră de când a plecat. Vă trebuie aprobare. Nu este nimeni aici, decât asistentele, infirmierele şi cei care lucrează în gospodărie. Nu vă supăraţi, vă trebuie aprobarea domnului director“
. Deja capul îţi este împuiat de acea aprobare pe care ar fi trebuit să o ai. Omul rămâne pe loc. Te urmăreşte din priviri cu teamă când încerci să faci o poză peste gardurile care sunt împrejmuite cu patru rânduri suprapuse de sârmă ghimpată. Omul nu ştie ce să facă. Prin plasa gardului vezi câteva rânduri de varză, sădită din patru în cinci metri. Nu văd sensul acelor verze răzvrătite, dar probabil fac impresie. Ceva ce se numeşte livadă pitică îşi duce obştescul sfârşit printre pânzele de păianjen, ţesute cu răbdare de pensionar.
Vasile Pânzaru, paznicul care apără cu sfinţenie interesele instituţiei şi tot bodogăneşte că trebuie aprobare de la director, te urmăreşte mai departe cu privirea. A transpirat mai tare din cauza emoţiilor, ar vrea să se mişte, dar nu poate. Te cocoţezi pe vârfurile pantofilor prăfuiţi şi-ţi sare în ochi coşul înalt de la bucătărie sau spălătorie. Este înnegrit şi coşcovit. Printre puzderia de copaci poţi să mai zăreşti o clădire sau două. Or fi dormitoarele, or fi birourile unde se obţin aprobările de la domnul director?
Şotâng, şotâng pe aleile schimbate la faţă îşi face apariţia un bătrân, un bătrân atât de simplu, după zdrenţele pe care le poartă. Omul era îmbrăcat cu nişte blugi de împrumut şi cu un sacou moştenit parcă de la o bunică rătăcită prin Bulgaria. Pe dedesubt purta o vestă, jumătate lână, jumătate petec. Moşul scuipa de zor, căutând pe alee un muc de ţigară pierdut de un alt fumător înrăit. Nu a avut şansa să găsească nimic şi s-a întors de unde a venit. Continuă să scuipe şi să-şi plimbe proteza dentară dintr-o parte în alta. Este o umbră, care ţine umbră pe pământ.
Ne trezeşte la realitate paznicul care spune, nu ştiu pentru a câta oară: „Vă trebuie aprobare de la domnul director. Mai înainte a plecat. Da’ staţi totuşi să dau un telefon“. Intră omul în gheretă şi dispare pe aleile ascunse de copaci. Se întoarce după vreo zece minute însoţit de un tip care purta pălărie de cow-boy şi burdihan de petrolist texan. Încerca să-şi dea importanţă, că doar era infirmier, ce naiba! Avea omul o palmă cât „inima lui Stalin“. Şi-a dat totuşi seama că nu vorbeşte cu bătrânii din subordine şi a închis gura înainte de a o deschide. Vasile Pânzaru a înaintat, cu teamă parcă, şi a spus: „Îmi pare rău, dar domnul director a spus că trebuia să-l anunţaţi cu o zi înainte. Veniţi altădată că el este aici în fiecare zi pentru că celălalt şef este plecat la băi. Trebuie să vă programaţi“.
Îi venea greu parcă să rostească aceste vorbe, a început să se bâlbâie, îi transpira până şi piciorul pe care-l târâia după el. Îi spun că nu vreau să mă internez aici, doresc doar să văd cum arată incinta căminului. Tot la aprobare şi programare am ajuns. Pentru a o face pe-a prostul întreb într-o doară cine este directorul acestui lagăr de concentrare în miniatură, deşi toată lumea ştie că acolo domneşte un fost miliţian TF, Dumitru Flămânzeanu. „Cum domnule, nu ştiţi? Păi acuma ne este şef un domn fost mili... pardon poliţist, maior sau colonel, nu ştiu precis ce a fost, dom’ Flămânzeanu“, îşi umflă paznicul pieptul de mândrie simţind că a dat şi el o informaţie plină de valoare.
Ne dăm bineţe, fiecare îşi face cruce în sinea sa, fiecare pleacă în drumul său, unul să-şi termine brânza de mâncat, celălalt să-şi umple plămânii cu colb prăfuit. Pe uliţă trece agale unul care se întorcea de la crâşmă. Furca de pe spinare îi menţinea echilibrul. Coşul de la căminul de bătrâni începea să scoată fum, un fum negru, negru, ciudat de negru. Fumul semăna cu anii petrecuţi în lagărele de concentrare de milioane de oameni nevinovaţi. Nevinovaţi sunt şi bătrânii de la Adăşeni.

Secretele ascunse, dar scăpate prin sârma ghimpată
Mulţi au rămas cu gurile căscate când Dumitru Flămânzeanu a fost nominalizat şi în final numit în funcţia de director a Căminului de bătrâni din Adăşeni. Nici că ne-ar interesa criteriile care au stat la baza acestei numiri. Interesat pare modul de a gândi al celor care au propus şi aprobat această numire. Din târgul Botoşanilor până la Avrămeni sunt vreo 55 de kilometri. De-acolo şi până la Adăşeni mai sunt vreo 8, dar ăştia valorează triplu pentru uzura unui autoturism pentru că această distanţă numai drum nu poate fi catalogată.
Fiind director, Flămânzeanu trebuie să fie la post în fiecare zi. La cât s-o trezi omul ăsta pentru a-şi lua scaunul în primire? Când ajunge acasă, după terminarea programului? Cât doarme, cum se hrăneşte, cum o duce cu viaţa de familie? Câţi bani şi unde aruncă zilnic pentru benzină? Cine ştie, omul poate are vreo trei inimi care-i bat în pieptul său eroic de director! Sau ziua dumnealui o avea vreo 36 de ore! Chiar dacă o spun pe şoptite, majoritatea locuitorilor din localitatea Adăşeni spun că directorul căminului este văzut la culoare destul de rar, toate sarcinile şi îndatoririle fiind preluate de un contabil şef sau administrator, ceva de genul acesta. Este adevărat că de când respectivul e plecat în concediu, directorul semnează condicuţa ceva mai des.
Ceea ce şochează opinia publică din sat, atât cât există, este faptul că asistentele şi infirmierii îşi mai descarcă nervii pe ciolanele gârbovite ale bătrânilor. Ultima care şi-a primit corecţia a fost Ileana Şalgău, o bătrâna care după ce a primit o mămică de bătaie a trebuit să stea la pat câteva zile. Nu este singurul caz de acest gen, dar acesta este cel mai recent. Dacă-i întrebi pe oameni cu ce-i lovesc pe bătrâni, aceştia îţi spun scurt: „cu ce se găseşte la îndemână“.
Primarul comunei Avrămeni, Neculai Iurcu, a spus că „s-a mai răsuflat câte ceva prin comună despre anumite tratamente destinate corecţiei bătrânilor“, dar nu poate pune mâna în foc. El trebuie doar să se îngrijească să asigure bani pentru buna funcţionare a căminului, lunar trebuind alocate acolo în jur de 500 milioane lei. „Este adevărat că sunt şi discuţii mai aprinse, este adevărat că la 120 de bătrâni avem peste 80 de angajaţi, dar aşa este trecut în organigramă. Este făcută în stil occidental, om la pacient“.
Vrăjeală dom’ primar, vrăjeală. Nu ştiu ce spui mata, dar acolo sunt doar doi medici, din care unul lucrează pe bază de convenţie, vreo şase asistenţi medicali, câţiva infirmieri de ambele sex-uri, restul fiind birocraţi şi pălmaşi care se ocupă cu treburile gospodăreşti. Pardon! Era să uit de bărbaţii de la „pază şi ordine“. Coborând în satul Panaitoaia, zvonurile despre condiţiile bătrânilor de la cămin se amplifică. Chiar dacă unii spun că Flămânzeanu mai face câte ceva pentru buna funcţionare a căminului, chiar şi aceştia recunosc că pe undeva treaba pute.
„Îl cunosc de mult pe Flămânzeanu. A venit într-o zi la asociaţia pe care o conduc şi mi-a cerut nişte grâu. Nu l-am refuzat, dar când i-am spus că facem acte ca la carte, s-a dezumflat pe loc şi nu i-a mai trebuit nimic. «Fără nu se poate?» I-am spus că nu şi de-atunci n-am mai fost solicitat“, a spus C.V., arendaşul şef al respectivei asociaţii agricole. Interesant este şi faptul că angajaţii care asigură paza gardului habar nu au cine este în instituţie. O dau din bară în bară, făcând presupuneri, mai mult sau mai puţin plauzibile. Oricum, ei au fost educaţi să-şi ţină gura dacă nu vor să-şi piardă pâinea. Mai scapă unul câte ceva, doar dacă îl iei mai pe ocolite.
Dumitru Guşu, inspector şef în cadrul Inspectoratului Teritorial pentru Persoane cu Handicap, de care aparţine şi Căminul de bătrâni de la Adăşeni, nu a putut fi contactat pentru a-şi prezenta punctul de vedere. Toate bune şi frumoase, dar la urma urmei, cu bătrânii ce facem domnilor? Dacă nu mă înşel, aproape 100 de persoane trăiesc la Adăşeni de pe urma lor! (L.A.)

N.R. – Reportajul a fost publicat în cotidianul Jurnalul de dimineaţă nr. 583, de luni, 6 august 2001. De atunci lucrurile nu s-au schimbat. Doar la Crăciun sau Paşti, politicienii îşi aduc aminte de aceşti bătrâni uitaţi de lume şi ajunşi bătaia de joc a unor angajaţi fără suflet, care uită că au şi ei părinţi. Pentru că se apropie Crăciunul, iar la anul vor fi alegeri, bătrânii de aici au toate şansele să primească o oală cu sarmale. Le va fi înmânată de politicieni zâmbitori în faţa camerelor de filmat şi fotografiat, după care bătrânii vor păzi din nou poarta în preajma zilelor de Paşti.


Drepturile de autor sunt rezervate proprietarului de domeniu. Responsabilitatea pentru eventualele consecinte juridice generate de copierea, multiplicarea si difuzarea textelor si fotografiilor de pe acest site revine persoanei in cauza.

[ Comentarii (0)]


Gală a gesturilor de suflet
Ce-i făcătură, nu ţine, se dezbină
Ioan Rotundu
Talente botoşănene laureate ale unui concurs naţional de interpretare
Fuziunea nu va aduce şi salvarea de la pedeapsă a vinovaţilor
Poarta de pe Pietonalul Unirii devenită din simbol pericol public
Comentariul comentariilor (III)
(Ioan Rotundu)
Sindicaliştii pierd tot mai mult din vlaga protestelor
Pot participa la Olimpiada de limbă şi literatură română pentru gimnaziu
Primul val de emoţii pentru elevii de a VII-a şi a VIII-a
"Cânt şi joc în plai de dor" a ajuns la final
Cadrele didactice se specializează în management educaţional
Prins la graniţă de poliţiştii botoşăneni
Preoţii sunt la ananghie, iar Dumnezeu nu le poate fi de ajutor
ei nu pot preda religia în şcoli decât în anumite condiţii
Pomul de Crăciun pentru copiii din centrele de plasament
Gaşca de mafioţi din Inspecţia de Sănătate ripostează
Horoscop
Concediu…!
Şi-a propus să sature animalele de companie
Viceprimar şmecher. Cu un coniac s-a salvat de la plata a 4.600 lei
Program TELE’M Botoşani, miercuri, 5 decembrie
La Botoşani, noua construcţie politică stă învăluită în ceaţă
Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi

Blogul lui Rotundu
Arhivă