Proaspăt instalat în fruntea Partidului Naţional Ţărănesc, Petre Miluţ a venit să ne dea lecţii de morală faţă de propria noastră istorie, uitând că Botoşanii sunt meleagurile ce-au marcat, prin personalităţile sale geniale, pentru totdeauna cultura şi civilizaţia naţiunii române. Semidoct în cunoştinţe şi exprimare, Miluţ şi-a imaginat, în ignoranţa sa, că dacă Botoşanii sunt situaţi în locul de unde se agaţă harta în cui, înseamnă că suntem şi înapoiaţi. S-a înşelat amarnic, iar picanteriile sale de a se evidenţia prin a specula exprimările puţin agramate ale preşedintelui Conţac sau a condamna faptul că acesta afişează în public bijuterii ce cântăresc multe grame de aur n-au avut priză la audienţă.
Grav este faptul că Miluţ a ţinut să fie prezent la Flămânzi, fără a cunoaşte exact ce s-a întâmplat pe aceste meleaguri acum 100 de ani. Mi se par extraordinare vorbele rostite de primarul Micuţaru: „Cum plecară se făcură toţi o apă şi-un pământ”, vorbe ce au surprins, prin conotaţia lor, realitatea celor petrecute duminică la Flămânzi. Poate că ar fi fost spre beneficiul imaginii sale publice şi ar fi crescut în ochii localnicilor, dacă acest Miluţ s-ar fi documentat şi ar fi făcut referire în cuvântul său că, în perioada comunistă, odată cu clădirea muzeului Răscoalei din 1907 au ars şi exponatele originale, pierzându-se documente unicat şi dovezi incontestabile asupra celor petrecute atunci.
Poate că Miluţ ar fi trebuit să se fi informat de la ţărăniştii săi botoşăneni că în perioada comunistă a existat o primăriţă, Baraboi, care a cerut lui Ceauşescu, în prin Congres PCR, să schimbe denumirea localităţii în „Victoria Socialismului”, scoţând astfel din istorie simbolul luptei ţărăniste pentru pământul râvnit de veacuri. Dacă ar fi rostit astfel de vorbe, ar fi uns inima localnicilor, ar fi devenit credibil şi nu ar fi fost privit ironic şi tolerat cu multă compasiune. Le-a promis flămânzenilor că le va înfiinţa un spital, fără să ştie că tocmai o astfel de unitate spitalicească a fost recent desfiinţată ca ineficientă. Ne întâlnim din nou cu acele metehne ale unor politicianişti obişnuiţi să facă promisiuni pe care nu le vor onora niciodată.
Ce-a fost acum 100 de ani la Flămânzi nu se ştie cu exactitate. Crâmpeiele de amintiri transmise oral, documente care nu consemnează direct evenimentele consumate sunt izvoare istorice suspectate de alterare a rigorii ştiinţifice. Regretatul învăţător Petru Munteanu a scris o Monografie a localităţii, lucrare „realizată cu pricepere şi multă trudă”, după cum a caracterizat-o prof. Paul Sadurschi, fost director al Muzeului Judeţean Botoşani.
În această Monografie el consemnează: „În anul 1888, când se împlineau 24 de ani de la Reforma Agrară şi 10 ani de la Războiul de Independenţă, ţărănimea s-a răsculat pentru a înlătura vestigiile iobăgiei devenite tot mai împovărătoare. Ţăranii au luat cu asalt conacele boiereşti pe care le-au devastat, au ars arhivele conţinând învoielile agricole, dar guvernul a intervenit imediat şi răscoala a fost înăbuşită, un număr mare de ţărani fiind morţi, răniţi arestaţi.” În acea perioadă guvernau liberalii, cu Ion C. Brătianu prim-ministru dar şi ministru de Război. Avem, aşadar, dovada că flămânzenii nu s-au răsculat pentru prima dată în februarie 1907. „În ziua de 8/21 februarie 1907, 400 – 500 de ţărani s-au adunat în faţa primăriei, aşteptând cu răbdarea pierdută sosirea administratorului, care îi anunţase cu o săptămână înainte că va veni la Flămânzi. Erau ţărani din toate satele comunei: Prisăcani, Chiţoveni, Uriceni, Cotu Ruşi.” – stă consemnat în Monografia lui Munteanu miezul istoric de la care a pornit răscoala.
Pentru că administratorul de atunci al moşiei, Gheorghe Constantinescu, a refuzat să stea de vorbă cu oamenii şi a tras la casa cumnatului său Constantin Ciornei, secretarul primăriei, ţăranii s-au burzuluit spre casa acestuia. Nervos că a fost scos din casă, administratorul Constantinescu l-a lovit pe ţăranul Ion Dolhescu. A fost scânteia care a aprins vâlvătaia ce mocnea în sufletele ţăranilor. Acesta este adevărul istoric privind modul în care a izbucnit răscoala de la Flămânzi. Fanteziile şi speculaţiile apărute ulterior n-au suport ştiinţific. Mai precizez că moşia aparţinea prinţului Dimitrie Sturdza, care a arendat-o fraţilor Fischer. Fraţii Abraham, Calman şi Marcu Fisher au adus flămânzenilor cea mai întunecată pagină din istoria comunei lor.
Iar guvernul care i-a întâmpinat pe ţărani cu gloanţe şi obuze a fost cel condus de George Gr. Cantacuzino, prim-ministru şi ministru de Interne, iar ministru de Război a fost generalul George Manu.
În urma presiunilor politice şi mânjirii cu sângele ţăranilor a blazonului partidului Conservator, acest guvern a fost înlocuit cu cel al prinţului Dimitrie A. Sturdza, la 12 martie 1907.
Odată clarificate şi aceste aspecte, cred că este de datoria noastră şi a politicienilor să-i lăsăm pe ţăranii ucişi la 1907 să se odihnească în liniştea ţintirimului şi să nu le întinăm memorial folosindu-i drept capital politic. Modul în care s-au manifestat politicienii şi autorităţile, duminică la Flămânzi, este o profanare morală ce nu trebuie trecută cu vederea şi sancţionată public. Părerea mea!