Cu riscul ca Jurnalul Online să fie considerat agasant prin reluarea în diferite articole a temei privind cauza şi efectul ajutoarelor sociale, nu pot să nu insist asupra subiectului. Ce s-a petrecut la Frumuşica nu este un caz izolat. Atitudinea primarului de Frumuşica este clonată la nivelul funcţiei de primar din întreg judeţul. A opri ajutorul social acordat de stat persoanelor nevoiaşe pentru cumpărarea de lemne, în vederea stingerii unor obligaţii fiscale este semnalul nedorit că puterea s-a îndepărtat atât de mult de familiile devenite cazuri sociale, încât nimic uman n-o mai caracterizează.
Ce suflet poate avea acel primar care pune un bătrân de 92 de ani, veteran de război, să facă pază obştească, iar de nu poate, să plătească, deşi legea îl scuteşte de o asemenea obligaţie socială? De peste 35 de ani circul prin judeţ. De tot atâţia ani am fost impresionat de necazul celor ajunşi la bătrâneţe, fără putinţa de a se întreţine. Îmi amintesc de un bătrânel dintr-un sătuc de lângă Ştefăneşti. Era prin 1972. Moşul, vecin cu magazinul cooperaţiei, a venit să cumpere de 50 de bani ţigări Mărăşeşti, că numai un nou ouase găinile în acea zi. Aşa am prins vorbă şi am aflat că bunicul său murise la 1877, la Griviţa, iar tatăl la Mărăşeşti, în 1918. El a luptat la Don şi l-au prins ruşii. S-a dus în casă şi mi-a adus medaliile celor morţi, dovadă că nu minte. Era necăjit că cei de la partid i-au luat căruţa, ultimul lui ajutor. Era individual. Nu s-a înscris în CAP pentru că a văzut la ruşi cum este, cât a stat în prizonierat. Omul n-avea cui să se plângă.
Mi-a fost dat ca la aproape 35 de ani de la acest eveniment, căruia nu i-am înţeles la vremea respectivă sensul adevărat, să aflu că un alt veteran de război a ajuns bătaia de joc a autorităţilor. De data aceasta nu ca victimă a regimului comunist, ci ca exces de zel în aplicarea legilor democraţiei. Nu de puţine ori, când stau de vorbă cu bătrânii satului, indiferent de colţul judeţului, şi ascut povestea tristă a bătrâneţilor ce le trăiesc, mă întreb dacă democraţia conţine mai mult umanism decât comunismul sau este invers.
Revin la ajutoarele sociale, fie ele pentru compensarea preţului la energia termică, pentru cumpărarea de lemne la ţară sau destinate supravieţuirii familiilor sărace. Ieri, am discutat cu reprezentanţii mai multor autorităţi publice. Gândirea unora dintre aceştia m-a îngrozit pur şi simplu. Aceşti funcţionari publici văd în familiile nevoiaşe nişte cifre statistice care n-aduc bani la stat, ci consumă, lucru ce nu-l pot accepta. Pentru ei oamenii nu sunt buni decât dacă îşi plătesc impozitele şi taxele. Dacă nu pot să-şi îndeplinească această obligaţie civică, în opinia lor, trebuie să-şi vândă şi bruma de proprietate pe care o au. Iar când nu mai au nimic, să-i întreţină copiii, rudele. Este un mod sadic de-a privi viaţa celor ajunşi în neputinţă.
În judeţ sunt mii de astfel de bătrâni ajunşi în situaţia de a-şi blestema zilele că mai trăiesc. Plâng pe holurile primăriei, văzând că ce li s-a promis la televizor, le-a fost luat de către preceptor. Lacrimile lor nu impresionează pe nimeni. În cel mai fericit caz sunt trataţi cu indiferenţă. Dar sunt şi cazuri când primarul dă ordin paznicului să-l dea afară pe boşorog sau pe cotoroanţă.
Modul în care primarul, funcţionarii publici procedează cu destinaţia acestor ajutoare sociale este un caz clasic de abuz de funcţie, de putere. Dar nimeni nu-i trage la răspundere pe cei vinovaţi de încălcarea legii. Pentru că cei care ar trebui să ia astfel de măsuri fac parte tot din sfera puterii. Sunt pe aceeaşi baricadă, apără aceleaşi interese financiare ale statului, pentru că din aceşti bani îşi trag leafa, pentru unii extrem de consistentă.
Poate că ar fi mai corect din partea politicienilor, care trâmbiţează prin toate mijloacele media ori de câte ori aplică o măsură de protecţie socială, să dea o lege prin care familiile declarate nevoiaşe şi beneficiare a unor astfel de ajutoare, automat să fie scutite de orice taxă şi impozit locale. S-ar elimina abuzurile autorităţilor publice locale şi i-ar scuti pe mulţi nenorociţi ai vieţii de umilinţă şi speranţe deşarte. Părerea mea!