Problema este alta. Odată ajunşi în vârf, unor politicieni de-ai noştri li se pare că sunt şi buricul pământului. Că nimic nu se mai poate face în lipsa lor, că totul se destramă, dispare în neant. Este o mentalitate ce-şi are originea în formele de conducere dictatorială. Numai dictatorilor li se pare că fără ei poporul orbecăi prin beznă şi nu-şi mai poate organiza existenţa, că fără ei nimic nu mai poate exista şi totul dispare.
Şi Mircea Geoană a încercat să-şi impună o listă cu oamenii săi de încredere. Numai că dorinţa sa a stârnit vii proteste în partid, s-a lovit de o opoziţie puternică şi a trebuit să renunţe. Crin Antonescu n-a învăţat nimic din greşeala lui Geoană. El vrea totul sau nimic. Politicienii de acest gen nu au carieră lungă. Mai devreme sau mai târziu ei sunt înlăturaţi de la conducere de către cei care au drept călăuză în viaţă principiile sănătoase, cu adevărat democratice şi nu dorinţa de a fi atotputernici şi de neînlocuit.
Când Antonescu a câştigat şefia PNL am avut faţă de el sentimente de simpatie şi încrederea că asist la naşterea unui politician de viitor, care va schimba în bine soarta românilor. N-am dat crezare acelor informaţii care veneau chiar din interiorul PNL şi care susţineau că Antonescu este produsul unor interese de grup, grup care-i cultivă dorinţa de putere în schimbul promovării propriilor interese.
Campania alegerilor prezidenţiale mi-a dat prilejul, şi cred că nu numai mie, să descopăr adevăratul om Crin Antonescu, ascuns sub imaginea falsă pe care şi-a construit-o. Aşa am ajuns să dau dreptate acelor liberali care-mi spuneau că Antonescu este omul vorbelor frumoase şi sterp în fapte. Am crezut că ochii săi albaştri şi reci, inflexibili şi inexpresivi sunt de fapt calităţile unui mare politician, care nu se lasă pradă emoţiilor şi care filtrează totul prin puterea raţiunii. Şi iar m-am înşelat.
Violarea doctrinei liberale şi pângărirea memoriei înaintaşilor liberali ucişi în închisorile comuniste prin a se asocia cu neocomuniştii lui Geoană, în fond nepoţii celor care i-au omorât pe liderii liberali, le-am perceput ca o strategie de a pune stavilă dorinţei nemărginită de putere a preşedintelui Băsescu. N-a fost aşa. În realitate a fost dorinţa personală a lui Crin Antonescu de a face remarcat pe scena politică şi de a urca pe treptele puterii prezidenţiale. În drumul său spre vârful puterii Antonescu nu s-a sfiit să se folosească de oameni gen Florin Ţurcanu de la Botoşani sau Ludovic Orban. Acum, Antonescu nu mai are nevoie de Orban, nu-l mai vrea în echipa sa.
Sper ca adevăraţii liberali, cei care au credinţă statornică în doctrina partidului lor şi care nu sunt robii puterii, să urmeze exemplul social-democraţilor şi să stopeze apucăturile dictatoriale ale lui Crin Antonescu. Mai concret să nu-i permită acestuia să candideze împreună cu propria echipă, care nu este altceva decât o gaşcă care urmăreşte să controleze integral suflarea partidului.
Dacă strategia lui Antonescu va reuşi, preşedintele Băsescu le va oficia slujba de înmormântare istorică, aşa cum le-a oficiat-o şi ţărăniştilor. Părerea mea!