Pornind de la acuzaţiile că are manifestări de marinar debarcat într-o tavernă, de şpriţar pe la Golden Blitz, de bădăran la întâlnirile diplomatice, că gafează prea brutal la întâlnirile protocolare, că vorbeşte vrute şi nevrute la întâlnirile oficiale de rang înalt, şirul reproşurilor ce i se aduc este lung şi variat. M-am întrebat de multe ori dacă acesta-i preşedintele pe care l-aş fi vrut, atunci când l-am votat. Nu am găsit un răspuns convenabil şi împăciuitor cu propria-mi conştiinţă, dar nici nu m-am oprit la unul care-mi repugnă. Am momente când îl preţuiesc şi când mi se face scârbă. Dacă mă gândesc la anticipaţia sa în ce priveşte nevoia Europei de promovare a unei autonomii energetice faţă de Rusia şi la gestul lui Putin de a opri scurgerea gazului prin conducta către Europa, simt un sentiment de mândrie că preşedintele României a sesizat principala slăbiciune a Uniunii Europene, iar Europa i-a recunoscut acest merit.
Dacă mă gândesc la insistenţele lui Băsescu ca Marea Neagră să intre sub controlul Europei, ca o pavăză împotriva măsurilor punitive ce le poate lua oricând Putin şi la americanii care au prins din zbor importanţa ideii promovate de preşedintele nostru, iar mă simt mândru.
Dar când îmi apare în faţa ochilor imaginea aceluiaşi preşedinte, invitat la ambasada Angliei de la Bucureşti, care înşfacă din mâna cuiva paharul de wisichi şi-l dă peste cap, mă simt ruşinat. Referitor la ieşirile sale comportamentale de tip marinăresc, mai că l-aş aproba. Dialogul diplomatic a ajuns atât de încifrat, de codat, că dacă nu eşti din branşă, nu ştii când partenerul de dialog a spus da şi când nu.
Abordând în dialog un stil direct, pe şleau, preşedintele a ieşit din canoanele diplomaţiei, dar a şi forţat partenerul de dialog să renunţe la stilul evaziv, duplicitar, interpretabil şi să dea un răspuns clar, fără putinţă de ocolişuri şi interpretări ulterioare. Poate că diplomaţia europeană, şi de ce nu a lumii, avea nevoie de un astfel de duş rece. Nu ştiu cât de încântaţi au fost preşedinţii acelor state ce s-au întâlnit cu Iliescu, de abilităţile sale diplomatice, dar ştiu că acele puţine oficialităţi internaţionale şi şefi de state care au dat mâna cu Băsescu al nostru, nu-l vor uita uşor. Jovial, fără trac, fără vorbe mieroase, manifestând un stil direct în dialog şi comportament, Băsescu a devenit multora simpatic.
Scriitorul Octavian Paler afirma într-o emisiune „Sinteza zilei” pe Antena 1 că preşedintele unei ţări dă imagine naţiunii pe care o reprezintă, iar preşedintele Băsescu nu-i deloc o cinste pentru români. Vorbă de intelectual, crescut şi educat prin anumite saloane, unde se respiră un anumit tip de cultură. Poporului pare să-i placă de Băsescu. De unde şi izvorul simpatiei de care se bucură preşedintele, ori de câte ori coboară în mijlocul mulţimii. Cu un calcul înspăimântător de glacial, preşedintele păşeşte prin mulţime, ca apoi să intre în biroul luxos şi să taie în carne vie prin clasa politică, sacrificând fără scrupule câte un rebel sau mai achitând câte o poliţă din cele vechi adunate. Iar când evenimentele se succed lent, fără vlagă, fără tensiuni notabile şi nebăgate în seamă de naţiune, are grijă preşedintele să aţâţe focul.
Cu cât politicienii sunt mai înverşunaţi unii împotriva celorlalţi, cu atât preşedintele se simte mai sigur pe funcţie şi mai convins că el este Mesia pentru români. Ce mai, Machiaveli de Cotroceni face tot ce-i stă-n putinţă nu nu-şi dezamăgească tizul istoric. Fantastic, dar cu cât forţele sale malefice sunt mai evidente, cu atât poporul îl iubeşte mai mult. De unde şi convingerea sa că nulităţile politice adunate sub cupola PSD-ului şi a „Prostănacului” nu vor reuşi să-l suspende şi apoi revoce din funcţia de preşedinte.