În istoria noastră zbuciumată n-am prea avut timp să ne îngrijim de propriile frumuseţi dăruite de natură, aşa cum au făcut popoarele din Sudul, Centrul şi Vestul Europei. Noi n-am prea avut timp să lăsăm sabia din mână şi să apucăm coada mistriei pentru a ridica clădiri impozante din piatră, castele crenelate şi maiestuos ornate cu fel de fel de sculpturi şi basoreliefuri.
Românii de la Est şi Sud de Carpaţi s-au mulţumit să locuiască în casele lor din pământ, pe care dacă nu le pârjoleau ei din calea duşmanilor, o făceau aceştia când ne călcau hotarele, tulburându-ne liniştea vieţii secole la rând.
Românii s-au întors în pământ, cu tot cu casele lor de lut, lăsând posterităţii doar nişte cetăţi medievale din piatră precum cele de la Hotin, Soroca, Chilia sau Cetatea Albă.
În schimb, chiar dacă n-am ridicat castele luxoase, am dezvoltat o cultură proprie, care acum îi uimeşte pe occidentalii cu castele. Meşteşugul cu ceramica s-a dezvoltat pe la noi cu mii de ani în urmă, potrivindu-se cu modul nostru de viaţă. Bărbaţii aceştia, aspri la voce şi port, repezi la mânie şi iuţi din sabie, suliţă şi arcuri, aveau şi un suflet nobil, plin de bucuria de a admira frumuseţile naturii. Din rândul acestor bărbaţi aspri s-au desprins artiştii olari care au creat celebrele culturi de ceramică, precum cea de Cucuteni.
N-am ridicat castele, n-am creat opere nemuritoare şi care să stăpânească universalitatea decât mult mai târziu, poate de doar două secole. În schimb, de milenii am dat lumii ceea ce-i lipsea: frumuseţea sufletului nostru înscrisă pe vasele de lut pentru a dăinui mii de ani.
Prin această cultură eu consider că suntem superiori celor cu castele luxoase, chiar dacă ei se mândresc cu o istorie arhivată în memoria literei scrise. Frumuseţile acestor locuri, numite de curând „Grădina din Carpaţi” ne-au fost stavilă în calea Unirii teritoriale, căci prin limbă şi cultură eram uniţi de când ne-am format ca popor.
În istoria existenţei noastre, un mare voievod, prin sabie şi râuri de sânge curse, ne-a unit sub sceptrul său, stabilindu-ne capitala la Alba-Iulia. Numai că adevăraţii stăpâni ai Europei, cei care s-au dezvoltat şi civilizat păziţi fiind de sabia noastră, de sângele nostru vărsat în lupta cu duşmanii care erau mai mult ai lor decât ai noştri, n-au dorit această unire. Aşa că l-au ucis pe Mihai Viteaz şi odată cu el, pentru încă trei secole, visul de unire teritorială al românilor.
La 1 Decembrie 1918, în acelaşi oraş simbol al unirii românilor, Alba-Iulia, avea să se înfăptuiască cea de-a doua unire istorică a noastră. Şi această unire n-a fost privită cu ochi buni, pentru că un popor a cărui cultură s-a limitat la consumul cărnii crude bătută sub şaua calului, ni l-a aşezat istoria vecin în urmă cu vreo mie de ani. De atunci nu mai avem tihnă şi linişte, cum n-o avem nici astăzi.
Cât timp ungurii vor fi mânaţi de spiritul lor de turmă crescută şi educată ancestral în regiune de stepă, un mod de viaţă lipsit de valorile umane fundamentale, noi, românii, nu ne vom putea bucura de frumuseţile „Grădinii din Carpaţi”
Purtăm în noi şi avem de ispăşit un păcat tot atât de ancestral precum şi sălbăticia care domină sufletul ungurilor. Blestemul Mioriţei apasă adânc asupra personalităţii noastre ca popor. Proverbe, zicale, dictoane precum „Capul plecat sabia nu-l taie”, Domnul vede!…”, „Dacă-ţi dă unul o palmă, întinde şi celălalt obraz” etc., fatalismul acesta care ne dezbină în loc să ne unească aşa cum ne-a unit urgiile în vremuri de restrişte, zicala cu „Să moară capra vecinului!” care ne înrăit şi învrăjbit unii faţă de alţii sunt trăsăturile noastre negative şi care se constituie într-o ceaţă ce ni s-a aşezat pe ochi şi nu mai putem vedea raiul „Grădinii din Carpaţi”
Nu ştiu cât timp vom mai duce acest păcat în conştiinţa noastră naţională dar ceva trebuie să facem şi să ne mântuim de el. Nu ştiu ce anume ar trebui de făcut. Poate ne va da Dumnezeu o minte luminată, un voievod precum Mihai Viteazu, care să ne lumineze calea şi să ne adune din nou sub acelaşi acoperiş istoric făurit prin existenţa noastră milenară.
De Ziua Naţională a României urez tuturor cititorilor Jurnalului sănătate, bucurie şi tradiţionalul „La mulţi ani!”. Să ne rugăm Domnului să ne ridice ceaţa de pe ochii minţii să putem vedea şi noi „Grădina din Carpaţi” în toată splendoarea frumuseţii sale şi să-i facem pe străini să ne respecte istoria şi să nu ne mai hulească, că nu suntem mai prejos decât ei. Dimpotrivă!
veniturile vor creşte cu 15% faţă de anul 2010, cheltuielile cu 3% 
