Ceilalti, timoceni din Bulgaria si Serbia, români din Voivodina sau din Ungaria, vor fi nevoiti să astepte. Să astepte din nou. Până se va înfiinta noul guvern, până se vor instala în fruntea institutiilor responsabile cu problemele lor noii conducători, până vor face toti noi si noi vizite de documentare cu dorinta sinceră de a cunoaste problemele reale ale comunitătilor istorice.
Autoritătile de la Bucuresti se tot documentează, deja de 20 de ani, si o fac cu sinceritate si prietenie. Dar în toti acesti ani noi ne stingem… Si, încet-încet, nici probleme nu vom mai avea. Românii de pretutindeni cer de ani de zile ca România să aibă un minister pentru românii din afara granitelor. Un întreg minister si nu doar un departament. Problema este însă că România nu are nici măcar o strategie clară, sigură, bătută în cuie, pentru problemele românilor de pretutindeni.
Strategiile se cam schimbă odată cu schimbarea fiecărui secretar de stat. Unii dau mai multi bani pentru Basarabia, altii pentru Italia si Spania.
Unii consideră că este mai important să se înfiinteze scoli românesti pentru copiii românilor plecati la muncă în Italia si Spania, decât să sprijine initiativele românilor băstinasi din Timoc sau Ungaria pentru întărirea sau revigorarea limbii materne la copiii familiilor care se încăpătânează să rămână români. Se încăpătânează deja de secole, în tări străine care de fapt, sunt patriile lor, fiindcă pe ei nu „sărăcia, si nevoile, si neamul” i-au făcut să se mute aici. Au fost în aceste tări dintotdeauna.
Lipsa unei strategii concrete si sigure la Bucuresti rezultă nesiguranta în care îsi trăiesc viata de minoritari românii din jurul României. Ungaria are nenumărate fundatii, organizatii care îi sprijină pe diferite căi pe ungurii din afara tării. Scopul si menirea acestora nu se schimbă tot la patru ani, odată cu schimbarea coloraturii politice a guvernelor.
Pentru Ungaria, problematica ungurilor din afară este un lucru sfânt, de care nu se atinge niciun guvern. Tocmai din acest motiv ne doare pe noi mai tare că tara noastră mamă, România, nici după aproape o sută de ani, de când ne-a lăsat aici, nu prea stie ce să facă cu noi. Ne-au trebuit si nouă ani buni ca să învătăm cum să ne spunem of-urile, cum să vorbim „bucuresteneste” ca să fim întelesi. Am înteles că dacă ne exprimăm dorintele doar prin generalităti si fiindu-ne chiar rusine să cerem lucruri aparent neînsemnate, să spunem lucrurilor pe nume, nu ne va întelege nimeni.
De câtiva ani însă s-au conturat si câteva doleante concrete, clare din partea comunitătii românesti din Ungaria. Unele dintre acestea au intrat chiar si în protocoalele bilaterale, unele (foarte putine) fiind respectate, iar altele (si, din păcate, acestea sunt mai multe) fiind lăsate uitării. Primăria din Micherechi cere de vreo 5 ani sprijinul României si al Ungariei, în egală măsură, pentru constructia unui nou centru cultural multifunctional în singura localitate majoritar românească din Ungaria. În afară de teancuri de hârtie si de un car de promisiuni, încă nimic nu s-a realizat.
Micherechenii mai au o dorintă concretă, exprimată si documentată deja de un an si jumătate. Nici la asta nu s-a găsit solutie. Este vorba de trimiterea a doi pedagogi români, un profesor si un educator, pentru scoala si grădinita din sat. Doi pedagogi care ar revigora limba română si care ar aduce suflet românesc în aceste institutii. Doi profesori români care să nu stie ungureste. Doi profesori amărâti, cărora România ar trebui să le dea doar salariile, pentru că primăria le-ar asigura casă. E o cerere atât de mică, ar costa atât de putin, în raport cu efectul care s-ar putea vedea într-un an, doi. Poate dacă am fi cerut de la UDMR, s-ar fi rezolvat într-o lună. Are si răbdarea limitele ei!
Eva Simon, Foaia Romaneasca