Jurnalul botosanenilor Publicatiile Jurnalul Online Jurnalul Dimineata Botosanilor

   

Evenimente
Politică
Editorial
Horoscop
Umor
Gastronomie
Reportaje
Comentarii
Lumea lu' Rotundu
Presa'n gura lu' Rotundu


Număr accesări
Astăzi:
11864
De la 07 Ianuarie 2003
122583803

Gastronomia botoşăneană în impas

  • Ioan Rotundu
  • 20 January 2019, 21:30
Îmi este doar de mâncărurile care se puteau servi în restaurantele botoşănene a anilor 1970 – 1980. Se spune că pentru un popor gastronomia este cartea de vizită cea mai puternică a ospitalităţii, mâncărurile tradiţionale, cu cât mai vechi, cu atât mai impresionante pentru oaspeţi şi mai vrednice aducătoare de respect gazdei. În anii la care am făcut referire, cei care treceau prin Botoşani şi mâncau la unul din restaurantele ce-şi câştigase celebritate prin priceperea bucătarului de a şti să gătească şi să dea gust oricărei mâncări din legume sau carne, nu uita ani în şir unde şi ce a mâncat.
Şi ce se putea mânca în acele vremuri?! Să încep cu cel mai vechi şi căutat restaurant Flora. Aici erau doi ospătari de modă veche,care la viaţa lor serviseră personalităţi de seamă ale vremurilor capitaliste care trecuseră prin „Oraşul Grădină”, cum era numită urbea eminesciană. Mie îmi plăcea de moş Grigore Ciocan. Mic la statură, cu mustăcioară atent îngrijită şi politicos din cale afară, moş Grigore te lua în primire de la uşă şi te conducea la o masă din raionul său. Deviza lui era că muşteriul este stăpânul său de la intrarea pe uşă şi până la plecare.
Flora era aglomerată la vreme de seară, vremea când se serveau grătarele iar Iorgu îşi acorda vioara ciupind corzile şi ascultându-le cu urechea plecată pentru a struni coarda care nu scotea sunetul numai lui cunoscut.
Sta în tradiţia localului, dar mai ales a lui moş Grigore, ca muşteriul care cerea numai de băut o „bătrână”, un turţ, o şliboviţă, mai apoi un coniac, că aşa deveni moda, să-i pună pe masă şi o mică gustare formată din câteva felii de şunculiţă, frunzuliţe de pastramă de porc sau vită, ori salam italian, Bucureşti sau chiar parizer. La cunoscuţi adăuga şi o felie subţire de salam de Sibiu. Era un fel de nadă, pentru că muşteriului i se deschidea pofta de băutură iar de la băutură şi gustarea frugală ajungea repede la un grătar urmat de o sticlă cu vin.
Ceafa la grătar, pulpa, cotletul, fleica, ficatul însoţite de regulă şi de doi, trei mici erau preferatele clienţilor localului. Carnea era de la porc de ţară crescut în sistem gospodăresc, extrem de gustoasă. Muşchiul de vită era tăiat de bucătar în felii groase şi pârpălit pe grătarul fierbinte pentru a prinde repede crustă ca să nu i se piardă sucul, înnobilat apoi cu un cub de unt pe deasupra, muşchiul cerea musai un vin negru şi de aveai baftă, un Merlot bulgăresc era cel mai nimerit. Gustul grătarului şi potrivirea lui în a fi fript ca să nu ajungă uscat în farfuria clientului era dibăcia bucătarului în arta preparării, iar dibăcia lui era cea mai eficientă reclamă a localului.ca să atragă noi clienţi
Dacă urcai pe Centrul istoric puţin mai sus de Flora, intrai la Patiserie, Aici se mânca din picioare şi în fugă. Doi cârnăciori condimentaţi şi zemoşi, cremvuşti fierţi cu muştar, mai târziu brânză cu smântână şi mămăliguţă erau bunătăţile cu care păcăleai foamea până la masa de prânz.
La nici 30 m de Patiserie se intra la Braseria Hotelului Rareş. Aici, şeful de local, un anume Odaciuc, gândise o bucătărie bazată pe peşte. Adus proaspăt de la unul din multitudinea de iazuri existente în acele vremuri prin judeţ, peştele putea fi văzut zbătându-se într-un bazin de inox în bucătărie.
Era prins , eviscerat, spintecat în două şi pus pe grătar cu tot cu solzi. Aşa se prepara adevărata saramură care se servea la masă însoţită de o porţie uriaşă de mămăligă preparată din făină grişată.
Peste stradă de Braserie, la subsolul actualei clădiri Ankel intrată în proprietatea preotului Candrea şi lăsată în paragină, se afla celebra cramă condusă de răposatul Şapira, priceput în arta grătarului. Aici lucra un alt celebru ospăta pe nume Radu, un tip voinic dar politicos cu clienţii. La cramă se putea mânca şi delicatese precum momiţe, măduvioare, fudulii, creier pane şi la grătar, caşcaval pane. Mai jos de cramă se afla Calul Bălan, o altă braserie unde se puteau servi celebri cârnăciori de porc, mici cu cimbru, şniţele şi pârjoale proaspete.
Să ne întoarcem în Centrul istoric şi să ne amintim de Rotiseria care funcţiona în clădirea unde pe vremuri a avut loc un puternic incendiu. La parterul clădirii, în partea spre biserica Uspenia, funcţiona o rotiserie. Stăteau expuse în geam , trase pe bară, puicuţe de până într-un kil jumătate sau găini mature care se roteau continuu şi din care, la fierbinţeala emanată de instalaţia de prăjire, cădeau picuri aurii de grăsime. Când pielea prindea o coajă arămie iar pulpa din spate desfăcută puţin nu mai indica urme de sânge, pasărea era scoasă de pe ţepuşă, pusă într-un platou şi adusă la masă, însoţită de un vas cu mujdei de usturoi şi altul cu mămăliguţa fierbinte. După nici o jumătate de oră în platou se mai puteau vedea doar oasele, şi acelea supte de măduvă.
În partea opusă a Centrului istoric, faţă în faţă cu clădirea Poştei noi, se afla restaurantul Mioriţa condus de celebrul şef Bucurie şi unde la bucătărie se afla şi mai celebrul bucătar Marinică. La Mioriţa s-a preparat prima oară ciorba de burtă, poreclită imediat „ciorba săracului”, ajunsă acum ciorba bogatului.
Bucurie se scula dimineaţa, lua coşniţa şi pleca la piaţă să cumpere totul proaspăt, de la zarzavaturi la carnea de porc şi vită. Aici se mâncau cele mai gustoase ciorbe de fasole, de pasăre, de porc şi vită, cu găluşte, cu afumătură, cu salam, de ciuperci, supă de roşii cu orez, de fidea, de sfeclă roşie. Se prepara ghiveci de legume cu carne dar mai ales extrem de gustosul ostropel.
Nu lipseau fripturile de porc şi vită la tavă cu piure de cartofi, pilaf de orez, mâncărica de cartofi iar seara grătarele. Se mai putea mânca aici celebrul pui la ceaun, preparat cu multă ceapă şi roşii, consumat musai cu mămăligă. Mioriţa era perceput ca un restaurant destinat privilegiaţilor vremii iar ospătarii, am aflat după decembrie 1989, erau angajaţi numai cu ştirea Securităţii.
După ce s-a construit Hotelul Rapsodia cu restaurantul aferent, „privilegiaţii” s-au tras spre acest local şi, odată cu ei, furnicarul de securişti, Mioriţa rămânând restaurantul amploiaţilor de mâna a doua, a funcţionarilor din fabricile şi uzinele clasei muncitoare. Criza alimentară de după 1980 a deschis uşile restaurantului reprezentanţilor clasei muncitoare care au adus cu ei un alt mod de civilizaţie, cel bădăran, iar lumea bună a dispărut treptat.
Dar ce ne oferă restaurantele de astăzi şi cum îşi întâmpină ele clienţii?!
(Va urma)

Drepturile de autor sunt rezervate proprietarului de domeniu. Responsabilitatea pentru eventualele consecinte juridice generate de copierea, multiplicarea si difuzarea textelor si fotografiilor de pe acest site revine persoanei in cauza.


Presa-n gura lu ' Rotundu: Emisiunea din 18.01.2019
Catrenul săptămânii
Bancul săptămânii
Horoscopul săptămânii 21 – 27.01.2019
Dezastrul financiar se închide în buzunarul nostru
Ioan Rotundu
Haiducul Coroi - legendă şi adevăr
Budăi prevesteşte molimele liberalilor
Ioan Rotundu
CCR – Curtea marţială a PSD
Ioan Rotundu
Frumoasa poveste ratată a unei păduri de eoliene
Ioan Rotundu
Impostură, demagogie şi prostie ridicate la rang de Bruxelles
Ioan Rotundu
Modernizarea drumului Tg. Frumos – Botoşani abandonată din nou
Ppersonajul cheie în alegerea lui Cuza ca domnitor, dat uitării
Ioan Rotundu
Presa-n gura lu ' Rotundu: Emisiunea din 25.01.2019
Dacian Cioloș, ales oficial președintele PLUS, cu 99% din voturile de la Congres:
„Dacă așteptăm să dispară PSD prin erodare politică, ne vom trezi că se întoarce din nou sub alte forme”
LLumea lu' Rotundu: Haiducul Coroi - legendă şi adevăr II
Gastronomia botoşăneană în impas (II)
Jurnalul de Dimineaţă

Blogul lui Rotundu
Arhivă


Ultimele articole de pe blog