Am intrat în clădirea gheboasă şi întunecată, dar fără a simţi obişnuitul miros de mic la grătar. Am zis noi, fiind trecut de amiază, probabil că n-au clienţi momentan. Am întrebat de-o tanti cam durdulie dacă putem mânca mici.
- Da, domnu! Câţi mici doriţi?
- Păi, să fie vreo douăzeci, să ne-ajungă, i-am zis eu. Dar să fie mai în sânge, i-am strigat, în timp ce femeia dispărea în spatele unei uşi.
- A revenit mieroasă, pentru a ne aşeza în separeu, chipurile drept favoare că i-am călcat pragul.
N-e adus coşul cu pâine şi ne-a înzestrat cu câte o furculiţă maşcată la dinţi. A urmat farfuriuţa cu muştar. Ceva însă începuse să-mi devină suspect. Dacă a pus micii la fript, de ce nu simţim mirosul de grătar? Enigma ne-a fost dezlegată repede. Micii ne-au fost aduşi, câte cinci pe-o farfuriuţă, dar pregătiţi la tavă.
Cu o culoare vânătă-verzuie şi cu un miros suspect, pofta noastră de mici la grătar a pierit odată ce aceştia ne-au fost puşi pe masă. Am muţit cu toţii, nu fără a ne jura că nu vom mai călca pragul caşcarabetei în vecii vecilor amin. Iar dacă tot ne-am pornit să păcătuim cu fapta, am oprit la cabana Rediu. Vorba ceea: cine-a pus cârciuma-n drum, ăla n-a fost om nebun.
(Lucullus)
JD 1843/8.08.2006