Românul şi privitorul ca la teatru

Deşi românul merge mai rar la teatru, el este un privitor ca la teatru. Astfel, dacă are ocazia să-i iasă în drum o nuntă sau o înmormântare, i se pare interesant să le privească cu interes, poate şi din cauză că nu are altceva mai bun de făcut.
Odată satisfăcută curiozitatea, se îndreaptă spre altă ţintă. Poate spre un scandal în plină desfăşurare, de interes şi el, privindu-l relaxat, fără gând de a deveni component al vreunei opinii de incriminare, de protest sau intervenţie. De şi-ar bate capul, şi la ce i-ar folosi? – socoate el. O altfel de atitudine ar putea să-i strice la stres, încât spune ca pentru el – durea-m-ar bascul!
Ades, nostalgic fiind, cugetă că pe vremea răposatului partid era aproape exclus să se petreacă fenomene din acestea. Capul şi gura se găseau numai la cutie. Viaţa curgea în pas de defilare, în chip revoluţionar, cu elanul cuvenit. Era semn că traiul era bun şi că partidul avea grijă de toate.
Câteodată, românul se dedică privirii unei vitrine bogat încărcate cu produse ochioase. Le admiră cu jind, aşa spre trecerea timpului. Dacă ar putea, şi le-ar dori pe toate. Pasul şi privirea i se opresc doar în dreptul vitrinei, neîndrăznind să cuteze în interior, chiar dacă o fercheşă vânzătoare i-ar face cu ochiul şi cu zâmbetul a ademenire. Preţurile sunt mereu în urcare şi buzunarele nu-l ţin pe român.
Întâlnind, în drumul său, o groapă, din cele multe care abundă, românul o priveşte, în nici un caz cu admiraţie, gândind doar că ultima groapă urmează şi această perspectivă nu poate fi eludată. Doar câte un conducător auto sau hipo, în mare viteză, nu are timp să o privească, ducându-se direct în ea. Dacă nu este atât de speriat, sloboade o înjurătură neaoşă. Şi cam atât.
Nici la junele ţării, românul nu poate privi insistent şi tot ca la teatru, neştiind cu va reacţiona careva, un amorez, un însoţitor, precum şi cu ce consecinţe va sfârşi galeşa sau nevinovata sa privire. Aici, siguranţa cetăţeanului român revine în actualitate, dar rămâne o eternă problemă nesoluţionată. Şi, nici trasă de păr nu prea merge.
Luxoasa şi imensa vilă a vecinului nu-i lasă privirea indiferentă, şi nu doar pentru a da curs poveştii cu capra vecinului, ci pentru a se raporta la umila lui condiţie socială. Îşi bate capul, desigur, întrebându-se cu privire la căile îmbogăţirii proprietarului de vilă, greu de descifrat pentru el. Admite totuşi, dacă îi şopteşte cineva, că acolo domiciliază un baron local, mai amărându-se o dată şi pornind mai departe, conform îndemnului – plimbă ursul!
Cu o pasivitatea impusă de alţii, românul de rând rămâne în această lume un fidel privitor ca la teatru.
Jurnalul de Botoşani, 11 august 2010