Singurătatea românului se poate regăsi şi în noianul de topuri, pe domenii, la nivel european şi mondial, România situându-se mereu singură, la coadă, fără a-i ţine de urât cineva, murind de singurătate. Singură cuc, printre toţi şi împotriva tuturor. Pe vremuri, marele Constantin Tănase ar fi spus - "păi, până când?". Acum, să fim serioşi, se mai întreabă astfel careva? Şi, timpul, neiertătorul şi impecabilul timp trece şi, odată cu el, trec generaţii, trecem şi noi. E mare păcat. Avem un imn - ce imn avem! - "Deşteapă-te, române!". Efectul?
Altfel, pentru românul de rând, singurătatea mai are remedii, drept este, nu multe şi eficiente. Dacă ar exista din belşug, depresiile, suicidul, stresul nu s-ar abate asupra lui. dar, aşa... Se simte singur, stingher, neconsolat, înstrăinat, marcat de griji şi belele, hăituit chiar în societate şi familie. Unde să o ia la sănătoasa? Are el putere? Cât mai poate, rămâne dependent de curgerea timpului, mai speră, mai încearcă. Este atât de greu efortul...
Câte unul sau mai mulţi forţează mica publicitate a ziarelor, în ideea refacerii vreunei relaţii de cuplu, care să-i dea speranţa unui trai şi a unei bătrâneţi liniştite. Ades, fără rezultat şi tot cu buzele umflarte.
Mai marii vremii se dedică altor priorităţi, nedând nici o atenţie românului singur, lăsându-l în seama iţelor încâlcite şi greu de descâlcit. Noul umanism al epocii l-a pierdut pe un atare semn din vedere, în vedere rămânând interese de grup restrâns, meschin şi egoist. În vremurile vechi, haiducia era o soluţie ideală pentru revigorarea unui stfel de român, acum, în vremuri noi, se dovedeşte incompatibilă cu marile realizări, cu noile dimensiuni ale fondului nostru forestier, bine ajustat, înhcât, dacă s-ar reface vechea haiducie, bietul român nici n-ar avea unde să-şi desfăşoare activitatea haiducească şi nici să cânte în largul său - "Puşca şi cureaua lată", ustensile valoroase, numai bine de folosit astăzi pe pielea aleşilor. Înainte şi după votare. Ar fi un remediu? (Ionel BEJENARU)
