Plăcintele erau foarte populare în Grecia antică şi au supravieţuit până în ziua de azi, ca un produs de vârf al gastronomiei greceşti. Moliciunea aluatului, maleabil şi alb, frământat de măini pricepute şi transformarea lui în foi crocante şi fragede, care ascund între falduri surpriza umpluturii, au făcut din plămădirea unei plăcinte o adevărată competiţie între gospodine.
Originile plăcintelor pot fi urmărite uşor până în Egiptul antic, când descoperim forme primitive de patiserie. Brutarii faraonului încorporau nuci, miere şi fructe în aluatul de pâine.
Exista şi legende legate de plăcinte. Astfel, într-o legendă, Lazăr era un băiat care vroia plăcinte. Fiindcă mama sa nu a avut timp să îi facă mult doritele plăcinte, Lazăr a murit de poftă, într-o zi de sâmbătă. Mama sa l-a plâns şi i-a cerut lui Dumnezeu să nu ierte femeile care nu fac plăcinte în Sâmbăta lui Lazăr.
De aceea, în Sâmbăta Floriilor femeile coc plăcinte şi le împart săracilor ca pomană, în special celor care au copii mici. Plăcintele se fac şi în amintirea lui Lazăr cel sărac, care se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor oamenilor. (Va urma)