(1304 1374)
Lăsat-ai Moarte, lumea în beznă, fără soare;
Orbecăind în noapte, iubirea dezarmată;
Sluţită frumuseţea, virtutea despuiată;
Şi graţia-njosită şi cinstea-n destrămare.
(Întru moartea doamnei Laura)
Căci nu-i cărare aspră pe care n-am călcat-o
Şi-n care-ades Amor tovarăş să nu-mi fie,
Eu lui spunându-i multe şi el vorbindu-mi mie.
(Întru viaţa doamnei Laura)
Cu-atât de mare vuiet din maluri Nilul cade
Că omului din preajmă urechea-i asurzeşte,
Iar cel ce ţintă-n soare se uită mult, orbeşte.
(Întru viaţa doamnei Laura)
Să mă mai apăr astăzi? Târziu şi de prisos!
Căci rugi înflăcărate şi plânsete de moarte
Nu vor opri săgeata din arcul veninos.
(Întru viaţa doamnei Laura)
Vai, Doamne, obosit sunt de-a mai purta povara
Deprinderii iubirii şi-a grelelor păcate.
Mă tem să nu pierd calea către eternitate
Şi-n sufletu-mi Satana să nu-şi înfingă gheara.
(Întru viaţa doamnei Laura)
Să ne supunem Firii în toate şi mereu,
Căci vremea ne sileşte oricum şi ne învinge.
(Întru moartea doamnei Laura)
Păgânii idoli fi-vor în ţărână sfărămaţi;
Palatele trufaşe cari cerul nalt sfidează,
Cu paznicii lor lacomi deodată, au să cază.
(Împotriva curţii papale de la Avignon)
În tine, iad scârbavnic şi cruntă închisoare,
Binele moare, răul se umflă şi plodeşte.
A cerului mânie te va lovi. Fireşte!
De te-ar ierta vreodată, ar fi minune mare.