La noi, diverse partide au înscrise în amplele lor programe politice cauza spaţiilor verzi. Avem chiar şi partide ecologice care, musai, şi-o adjudecă. Sigur, n-au nici puterea, nici valoarea verzilor din Occident, acelea fiind o adevărată forţă în lumea lor, accedând chiar la putere, convingând de-a binelea electoratul, într-un demers credibil, nu doar teoretic, ci şi faptic. Poate, cândva, şi verzii noştri vor atinge un atare dorit nivel. Deocamdată… Cert este, astăzi, în salba de localităţi ale patriei, spaţiile verzi bat tot mai mult în retragere, sub privirile indiferente ale edililor români, sub acţiunea retrocedărilor de terenuri către proprietarii lor de altădată, sub acţiunea abuzurilor administraţiilor locale, departe de a fi puse în slujba cetăţeanului. Parcuri, terenuri de joacă, straturi de flori cedează locul somptuoaselor vile ale şefilor, mahării zilei rămânând reci la orice voce critică, văzându-şi de binele lor, aşezat mai presus de orice. Ei, şi aşa, câte spaţii verzi mai sunt, întreţinerea lor este defectuoasă, lăsată la voia întâmplării, oricâte Luni ale curăţeniei s-ar aloca pe an. Vechea muncă voluntar – patriotică a fost stârpită prin victoria aşa zisei Revoluţii din ’89, puşcăriaşii patriei fiind orientaţi către munca în alte domenii, (mult) mai profitabile. Ante ’89 era chiar o mândrie pentru ei să activeze la spaţii verzi. Nu întâmplător corul puşcăriaşilor era laureat la „Cântarea României”, cu piesa – „Noi suntem mândria Ţării!”. Şi, ce bine exprima o atare mândrie reputatul Fănuş Neagu! – „Vino, mamă, să mă vezi / Cum lucrez la spaţii verzi / Colo-n deal, la Văcăreşti!”. Păi, da. Totuşi, ceva acţiuni sporadice se mai întreprind. De către aşa numiţii cercetaşi, prieteni ai muntelui, ai naturii, ferm decişi să înlăture gunoaiele lăsate de turiştii lui Peşte, de distinsele gospodine de la oraşe, jenate să-şi abandoneze gunoiul propriu în buncărul arondat, cel de acasă, preferând s-o facă în pădurea pitorească, în care le este dat să-şi facă sfârşitul săptămânii. Vedeţi, drumul spre civilizaţie este atât de sinuos! Noi contururi de beton şi sticlă prind viaţă sub ochii noştri în locul spaţiilor verzi de până mai ieri. Procesul transformării ţării, cum se vede, implică şi o faţetă nemiloasă, răsfrântă împotriva omului, cu bătaie lungă, de ce nu. Ca în multe alte domenii, şi în acest caz, se dezvoltă o armată de inspectori, plătită din banul public, dotată cu legitimaţii şi boniere de chitanţe şi procese verbale, dând impresia că statului nu-i scapă nimic, lucrează de zor şi responsabil în favoarea amărâtului cetăţean român. Măi, să fie! Adaptând zicala, spaţiile verzi (se) trec, pietrele rămân! (Ionel BENEJARU)