Idee nobilă, în esenţă, nevoia de Turism îl preocupă pe român, în primul rând, la cel mai înalt nivel. Pe românul de rând, de jos, nu-l prea afectează, să recunoaştem. Ante 89, când Războiul Rece a mai slăbit în intensitate, când turismul românesc încerca să-şi făurească un drum, expoziţii gen România Ţara Turismului, pentru uz intern şi extern, încercau să ia ochii, prezentând minunăţiile naturii ţării, a marilor avantaje oferite de industria de turism, a beneficiilor reciproce. Personalul din Turism se căznea serios să-şi rotunjească veniturile, de altfel, prioritate a angajării sale în această sferă de activitate. Nici vorbă de civilizaţie, de solicitudine, serviabilitate, curăţenie, protecţia mediului. Amintirea celor de bună credinţă, contemporani cu perioada (aceea), păstrează imaginea noianului de cozi de la recepţiile hotelurilor Literalului şi ale staţiunilor montane, ale invariabilelor cuvinte ale recepţionerului nu avem locuri! Totul era un (reuşit) aloimis. Vânzoleala turistică decurge şi astăzi, este drept, în forme şi formule mult mai sofisticate. Ţara este prezentă la tot felul de târguri internaţionale de turism, întru convingerea întregii umanităţi să vină în România, să o viziteze, să aducă (unora) profit. Oricum, anul acesta va fi greu gângăniile nu dispar, cu una, cu două, cu nepăsarea, de prin locurile oferite spre cazare, ambulanţii vânzători de orice, pozarii, chilipirgiii, comisionarii, fetiţele, cerşetorii, şuţii, speculanţii, maradoniştii, înşelătorii ş.a. îşi vor continua în voia hălăduiala specifică, departe de a fi imaginea Eternei şi Fascinantei Românii. Sigur, mai marii turismului românesc vor încerca să pună cât mai mult în valoare capra neagră, floarea de colţ, peşterile, ciobănescul carpatico-mioritic, tăria de Bihor, ouăle de Paşti, poate şi de Cornu, folcloristele de pe Ceahlău şi alte cele, neaoşe, din popor. Noua ramură, agroturismul, va oferi străinilor un larg acces la mămăliguţă şi sărmăluţe, pomana porcului, mai puţin la pui cu smântână sau la rotisor, acţiunea gripei aviare făcând inutilă înscrierea unor atari delicatese în lista de meniu. Staţiunile româneşti vor musti de şuşanele, prilej de producere a unor manelişti în vogă sau a unor interpreţi răsuflaţi, aceştia din urmă mereu în căutarea timpului pierdut şi, cât de cât, a gloriei. Ce păcat că aşa este şi în sport, cei din urmă nu realizează că a venit vremea trasului pe tuşă! Spre ştiinţă. În contrast, românul este tot mai mult tentat să renunţe la plăcerea de a da piept cu frumuseţile patriei, luând drumul spre alte zări, cu alte frumuseţi şi, fără îndoială, cu acces la confort mult dorit şi meritat. Hai la drum! (Ionel BEJENARU)