Astăzi, şi cu cât înaintează timpul, românul nu se mai gândeşte la savoarea numelor neaoşe, româneşti, cum ar fi Maricica, Marghioala, Ioana, Georgeta ş.a., ci înclină tot mai mult şi adânc spre Tamara, nume sortit să facă istorie, dar şi să-l facă fericit pe român. Drept pentru care, românul visează cu ochii deschişi că, într-o bună zi, îi va fi dat să întâlnească o Tamară, fie şi în vârstă (a treia), cu care şi de care să se ia. Nu contează ordinea acţiunii. Important este beneficiul, musai în favoarea sa, de care ar depinde condiţia sa materială şi, de ce nu, cariera sa politică. Căci, o Tamară cu bani face mai mult decât orice! Visul de Tamara la români ar trebui să facă obiectul orelor de dirigenţie şcolară, românul putându-se bucura, de mic, de deschiderea orizontului de cunoaştere, fiind orientat predilect către ceva bun, trebuitor în viaţă. Trebuie făcut să înţeleagă sensul acesteia, sensul vieţii, chestiunea materialicească învăluindu-i benefic, existenţa, de problemele sentimentale, luate ca pasagere, având cine să se ocupe, fie şi ulterior. Este un drum nou, pe care se vrea a se merge, care va conduce, nu ne îndoim, la formarea unui altfel de om, tot nou. Întru atingerea scopului, se impune punerea la bătaie a unui întreg de factori cuceritori, sortiţi succesului, cândva, între care rolul curtezanului, bine jucat şi teatral, ploconeala, lichelismul, jurământul de credinţă şi în genunchi, pentru cuvenită impresie, drăgălăşenia şi dulcegăriile, chiar cavalerismul, totul în măsură să poată aduce la picioarele românului o Tamară, capabilă să-i transmită o moştenire valoroasă şi atât demult râvnită. Vremurile sunt cum sunt şi mai fiecărui român nu-i este indiferent de ele şi de evoluţia lor. De aici, cota sporită de interes. Admiţând că românul se implică, în voia inimii, în vreo relaţie de iubire, sentimentală, puternică sau siropoasă, poate face acest lucru fără rezerve, fără remuşcări, dar cu acelaşi grad al trebuinţei (şi) de Tamara. Vedeţi, în condiţiile cronice ale precarităţii traiului, dar animat de optimismul românesc specific, Tamara este, pentru român, o soluţie salvatoare, o Arcă a lui Noe, o şansă, de care nu poate decât să se lege. Statornic, strâns. Şi, să recunoaştem, mai strâns ca românul şi Neamul nostru nimeni nu o poate face. Într-un fel, şi pentru aceasta îl iubim pe român. Cu Tamara, în gând şi pe buze, se scoală şi se culcă românul. O strânge imaginar, deocamdată, la sânu-i, nepierzând-o din ochi, de dragă. Încet, încet, ne aşteptăm, Tamara va înlocui dragostea pentru eterna noastră Mioriţă sau pentru Ana Meşterului Manole, alte iubiri legendare ale românului. Este o Tamară nouă, cu accente europene, cu trăsături noi, viguroase, simbolizând bănetul, ţintind un statut competitiv şi concurenţial aparte. Mai mult, odată atinsă, Tamara este un deliciu. (Ionel BEJENARU)