În confuzia noastră generală, Românul confundă intrarea cu aderarea, neştiind exact ce este integrarea. Astfel, România, dacă intră, înseamnă că aderă, dar dacă nu intră sau aderă, nu se ştie dacă se integrează. Chestiunea aduce cu un interesant şi chiar frumos joc de cuvinte, în genul Fazanului nostru românesc, dincolo de integramele date spre dezlegare fetelor (unele bătrâne) dintr-un compartiment de tren CFR. Vedeţi, totul este şi merge la ghici. În sensul bancului nostru ardelenesc, cine are patru picioare, este neagră şi are coadă? Tot pe drum, pe drum, pe drum, ţi-a venit, iubită Ţară, şi ţie rândul, ori să intri, ori să aderi, ori să te integrezi. Vremuri noi, dar apăsătoare. Căci, nu-i aşa, ne apasă o răspundere mare. Exagerat de mare. Oricum, întâi şi întâi, intrarea este totul. Admiţând că suntem încrezători, pentru noi, Românii, intrarea este totul. Important este să intrăm, să aderăm, şi, dacă este posibil, să ne şi integrăm. Altminteri, viaţa nu mai are rost. Ca în cântecul nostru Nu mai plânge, baby. În bătrâna Europă intrarea nu se face ca la fotbal, cu vreo talpă, cu vreo piedică, puse marii comunităţi. În acest caz, când intri trebuie să posezi pantofi europeni, şosete curate, costum, cravată
Spiritul comunitar trebuie să ne anime pe toţi, în consens cu cerinţele. La aceasta veghează comisarii noştri europeni. Sigur, mari eforturi se cer a fi întreprinse. Insistent, muncitor, poporul nostru cel român, la un moment dat, va putea raporta încheierea cu succes a misiunii. Nu ne îndoim. Cu noi, Românii, este, oricum, d-l Preşedinte, pe care, dacă lucrurile nu deviază, îl mai votăm o dată sau de două ori, căci ne este drag şi popular. Tradiţia noastră istorică ne este argument al modalităţii de a intra. Ca pe vremuri, pe la 1599, în Cetate, la Alba Iulia. Rezumând, în câte nu am intrat noi, Românii?! Ca să nu putem intra şi acum. Vedeţi, avem cele necesare, avem disponibilităţi. Nebănuite, fără discuţie. Mai mult, Românul intră când şi cum vrea. Câţi sunt ca el?! În fond, dacă ne este permisă o asociaţie, parcă trenul poate intra în vreo gară, după cum vrea locomotiva sa? Sunt, şi în acest caz, anumite reguli, care mai de care stricte. Oricum, sub incidenţa unei anumite discipline. Şi nu liber consimţite. În final, dacă răspunde cineva, acela, responsabilul, tot acarul Păun se cheamă. Câţi pricep? Acum, că s-a pus punctul pe i (mare), intrarea este una, aderarea, alta, integrarea fiind momentul de apogeu, corolarul relaţiei noastre cu bătrânul, şi totuşi tânărul, nostru continent. Tocmai de aceea, intrarea trebuie executată rapid, altfel păscându-se, ceea ce nu vrem, ieşirea. Deci, să intrăm! (Ionel BEJENARU)
