Iazul sau lacul Dracşani de lângă Suliţa (judeţul Botoşani) este domnesc. Ştefan-Vodă la iezit cu lână şi cu mare greutate a putut să-i oprească apele pentru multă vreme. Până mai deunăzi se vedea talpa caicului în care Ştefan se plimba pe iaz în zilele de sărbătoare, când mai răsufla şi el de atâtea războaie. Cât a necăjit el cu iezetura asta! Că era străşnicie mare cu apele prin părţile noastre şi până n-a bătut toată iezetura cu lână, şi n-a pus acolo, în furia apelor, un ţigan şi un cocoş, n-a fost chip! Lanţuri cât pumnul de groase ţineau piept cu şuvoaiele.
În miezul nopţii, când e frumos, ţiganul iese şi azi şi scapără din cremene şi din amnar. Iar cocoşul cântă de răsună toată valea, până departe şi bate apoi din aripi la opust.
Tot Ştefan cel Mare a pus la iaz o ştiucă şi un crap, cu câte un cercel de aur în urechi. Crapul s-a dus degrabă semn rău pentru dânsul dar ştiuca s-a găsit nu de mult, mare, mare, cu cercelul în urechi, aşa cum o zvârlise-n apă Vodă, atunci când petrecea pe caiac, cu lăutarii. Azi, iezetura s-a rupt, pescarii au cutezat să sfârşească de zile şi ştiuca domnească, semn de vremuri grele.
Că şi iazul când se mânie, dar mai cu seamă la Iordan, când preoţii sfinţesc apele, face uuu! arătând că cere om.
(Ioan Rotundu)
