Jurnalul botosanenilor Publicatiile Jurnalul Online Jurnalul Dimineata Botosanilor

   

Evenimente
Editorial
Horoscop
Umor
Gastronomie
Comentarii
Caricaturi
Remember
Lumea lu' Rotundu
Presa'n gura lu' Rotundu


Număr accesări
Astăzi:
21418
De la 07 Ianuarie 2003
122881485

Locul unde sărăcia stă la braţ cu fudulia

  • 4 August 2011, 23:00
În concediu, printre altele, mi-am făcut timp să ajung şi la Balta Roşie, un grup de case aflat la vreo zece kilometri de oraşul Flămânzi, situat într-o pustietate greu de imaginat, nu departe de locul numit Valea Seacă, denumire ce reflectă pe deplin ariditatea locului. Voiam să ajung la Balta Roşie pentru că nu mai călcasem de ani buni prin acest cătun unde oamenii trăiesc exact ca în evul mediu.
De cum părăseşti drumul judeţean Flămânzi – Prăjeni şi te răsuceşti spre satul Prisecani, un panou cam obosit de vreme te anunţă că intri pe un drum modernizat cu bani europeni, lucrare pe care şi-a pus semnătura firma dorohoiană Codin, patronată de liberalul Tomescu.
Până în satul Prisecani drumul se comportă civilizat cu cei care-i rulează covorul de asfalt. Problemele încep de la ieşirea din Prisecani spre cătunul Balta Roşie. De aici, cale de vreo 12 kilometri, drumul este un chin. Asfaltul a rămas o amintire, pentru că stratul aplicat s-a amestecat cu pietrişul de sub el iar drumul este presărat cu gropi adânci, greu de trecut cu autoturismele de teren şi aproape imposibil de autoturismele joase, destinate rulării numai pe drumuri bine asfaltate.
Despre acest drum s-au scris multe reportaje prin presa botoşăneană. Eu am scris şi am demonstrat cum s-a furat, am adus şi probe, dar nici o instituţie a statului abilitată să-i tragă la răspundere pe dijmuitorii banilor publici şi europeni nu s-a ostenit să facă cercetările de rigoare.
De acum nici nu mai contează, pentru că drumul a ajuns mai rău ca înainte de a fi asfaltat. În schimb, doi foşti primari flămânzeni, mă refer la liberalul Constantin Ţăruş şi social-democratul Dumitru Micuţaru s-au chivernisit pe seama sa, spre invidia altora. Patronul Tomescu şi-a ridicat o mândreţe de vilă la Pojorâta, loc muntos unde botoşănenii bogaţi au creat un întreg cartier, ajuns celebru printre localnici. Chiar şi bogaţii Sucevei au devenit invidioşi pe cartierul luxos ridicat de chivernisiţii botoşăneni.
Tot hurducată din groapă în groapă, bătrâna noastră Dacie a reuşit să ne ducă până la cătunul cunoscut sub numele de Balta Roşie. Ne-am învârtit printre cele câteva case răzleţe ca să dialogăm cu cineva. Domnea o linişte pustie iar cătunul părea adormit sub soarele ce încălzea puternic locul, făcând ca din bălţile drumului să se înalţe un miros puturos de mâl.
Deznădăjduiţi că n-aveam cu cine schimba o vorbă, ne îndreptam spre maşină când, dintr-o curte se auzi un glas de om tânăr:
- Căutaţi pe cineva?
- În pustietatea şi sălbăticia asta mai trăiesc aici şi oameni? Îl întrebai eu, bucuros că tot am dat peste o urmă vie de civilizaţie umană.
Numai că modul meu de a vorbi l-a supărat rău pe tânăr, care a început să-mi reproşeze că locul nu este pustiu, că aici trăiesc oameni, oameni care aparţin de oraşul Flămânzi. Tânărul a început să turuie vorbe încurcate despre primăria Flămânzi, despre drumul desfundat, despre viaţa lor dusă în Balta Roşie, căuta să mă convingă că-i om umblat prin lume. A fost pe la Prisecani, prin Flămânzi şi chiar a trecut pe la Odaea Veche, locul unde voiam să ajungem şi noi. Stând de vorbă cu un aşa erudit al locului, m-am simţit cumva umilit în toată ştiinţa mea cu care mă fălesc uneori prin presă, televiziune sau discursuri publice. L-am întrebat spăşit câte familii locuiesc în cătun:
- Atâtea câte a hotărât Dumnezeu, mi-a răspuns el ironic.
- Din ce trăiţi aici? Am continuat eu să-l chestionez.
- Din ce ne dă Dumnezeu, veni răspunsul care îmi tăie tot cheful de vorbă.
Cele vreo zece familii care locuiesc n-au luat încă contact cu lumina electrică. Continuă să privească la lumina opaiţului, ca acum zece, o sută sau o mie de ani. Toţi primarii postdecembrişti aleşi le-au promis lumină în sat. N-au trecut de la promisiuni la fapte când o astfel de investiţie nu era costisitoare. De acum înainte este greu de spus când cei din Balta Roşie se vor privi în casă, la ceas de seară, în lumina becului electric. Cătunul nefiind electrificat, oamenii n-au contact cu restul civilizaţiei decât prin aparatul de radio cu baterii. Poate că-i mai bine pentru ei că nu-şi pierd vremea privind la disputele oamenilor politici. În simplitatea vieţii lor au liniştea pe care mulţi dintre noi şi-ar dori-o.
L-am lăsat pe tânărul ofuscat de pustietatea şi sărăcia locului cu care eu l-am gratulat şi ne-am continuat drumul spre Odaea Veche. Pentru că dimensiunea bălţilor din şosea a crescut ameninţător, ne-am gândit să fim precauţi. Aşa că mi-am făcut o provizie de pietre şi mergeam în faţa maşinii.
Aruncam câte o piatră în baltă. Dacă plescăia deschis şi scotea noroi la suprafaţă, era semn pentru şofer că groapa nu-i adâncă şi poate fi trecută. Dacă piatra aruncată făcea bâldâbâc şi scotea un sunet înfundat, era semn că groapa este adâncă iar şoferul trebuia s-o ia pe margine, ca să nu se împotmolească.
De la Balta Roşie am onorat spre Valea Seacă. Pe fundul văii curge un râu anemic. Dealurile care străjuiesc valea sunt dezgolite, sărăturoase, aşa că iarba creşte firavă şi rară, arsă de soarele dogorâtor.
Ajunşi pe fundul văii, am oprit să fotografiem locul unde în decembrie 1989 ajunsese reţeaua electrică care trebuia să-i lumineze la propriu şi la figurat pe cei din Balta Roşie. Sârmele de pe stâlpi, întinse pe mulţi kilometri, au fost furate. Şi transformatorul l-a luat cineva, că orice este bun la casa omului, darămite un transformator electric care acum costă un purcoi de bani.
De pe un vârf de deal ne privea curios un corb. Aveam să aflăm că zona este un fel de rai pentru vulturii care prind din zbor iepuri şi chiar pui de căprioară, pe care-i omoară lovindu-i puternic cu ciocul în cap . Am strigat către corb, l-am hulit, dar nu s-a precipitat să zboare. Doar ne privea cu îngăduinţă păsărească.
Când am urcat pe coama dealului, am fost ajunşi din urmă de-o maşină de teren, cu număr de Italia. Din ea a coborât un cetăţean care s-a mirat mult că am reuşit cu o amărâtă de Dacie să ajungem prin acele locuri.
La început omul ne privea suspect şi cred că ne considera c-o doagă lipsă. Aşa am făcut cunoştinţă cu Dumitru Mănuca, fermier din Flămânzi. Omul avea prin acele locuri vreo câteva sute de hectare de teren iar la ferma din Odaea Veche o fermă de porci. De la el am aflat ceea ce ne interesa cel mai mult. Aceea că la Odaea Veche, fosta fermă a IAS Albeşti, a venit un italian care a cumpărat vreo două mii de hectare de teren agricol.
Cu Mănuca ne-am împrietenit iar omul şi-a dat drumul la vorbă. Un fel de năduf pe Guvernul Boc, care nu sprijină cu nimic fermierii agricoli, doar le face viaţa grea. Mănuca ne-a invitat la ferma sa de porci, o fermă de mărime medie, cu peste o sută de animale. Aici, la fermă, am admirat o scroafă din rasa Marele Alb, ce cântărea 370 kg. Animalele sunt furajate numai cu cereale măcinate la propria moară. Boabe de porumb, grâu sau soia erau măcinate şi date sub formă de urluială la animale. Ce mai, hrană ecologică!
Numai că Mănuca avea un mare necaz. Vreo 42 de porci, în greutate de vreo opt tone, erau ajunşi la maturitate şi trebuiau valorificaţi. Nu avea cui să-i livreze pentru că procesatorii de carne n-au voie să lucreze decât cu carne adusă din Europa, obţinută de la porci crescuţi cu hormoni şi reţete de sinteză chimică. Nici pe piaţa liberă n-are voie să vândă carnea. Aşa au hotărât guvernanţii: să mâncăm carnea plină cu chimicale a fermierilor europeni iar carnea noastră sănătoasă, să ne fie interzisă. Până la urmă Mănuca îşi va valorifica porcii, dar la negru, că oficial n-are voie.
Nici puterea, nici opoziţia nu-i interesată să mâncăm sănătos. Iar fermierii care au curajul de a creşte animale cu furaje naturale, ecologice, cum spun europenii sunt hăituiţi cu poliţia sanitară. Suntem supuşi unui adevărat genocid alimentar, iar oameni ca Mănucă vor să ne salveze de la o moarte lentă şi cumplită. Din păcate şi spre nefericirea noastră, aceşti oameni nu vor putea rezistat în lupta cu interesele politicienilor şi vor dispărea din peisajul agricol şi zootehnic românesc. Vom rămâne noi, obligaţi de guvernanţi să mâncăm chimicalele oferite cu dărnicie de către fermierii europeni. Urmând ca după moarte să devenim mărturii neputrezite, un fel de curiozităţi biologice pentru cei din viitor.
L-am lăsat pe Mănuca să-şi caute cumpărători la porci, iar noi ne-am dus să-l căutăm pe italianul proprietar peste cele două mii de hectare de teren. Nu era la sediul său, o clădire a vechii ferme de stat. Cei câţiva lucrători angajaţi de prin comuna Lunca sau Hlipiceni nu ştiau pe unde se află italianul.
Am părăsit locul unde sărăcia stă la braţ cu fudulia şi am coborât dealul spre localitatea Lunca, revenind la civilizaţia noastră contemporană şi viaţa politică care ne ocupă tot timpul, că nu mai avem vreme să şi muncim.
13.08.2010

Drepturile de autor sunt rezervate proprietarului de domeniu. Responsabilitatea pentru eventualele consecinte juridice generate de copierea, multiplicarea si difuzarea textelor si fotografiilor de pe acest site revine persoanei in cauza.


Horoscop
Bancul zilei
Caricatura zilei
Toader Tinu Borzeşti împletitor harapnice - video
Şarlatan sau ignorant?
Ioan Rotundu
Lipsa demnităţii atrage doar dispreţul
Ioan Rotundu
Friptură fără miros de oaie
Jurnalul de Dimineaţă

Blogul lui Rotundu
Arhivă


Ultimele articole de pe blog