Recent, într-una din seri m-am întâlnit cu un amic. Eram prin zona pieţei centrale când amicul m-a salutat, lăsând să se înţeleagă că are chef de vorbă. Nici eu n-aveam lacăt la gură, aşa că ne-am invitat reciproc la o bere. Problema era unde anume să mergem, pentru a ne delecta cu mult solicitatul lichid amărui, despre care se spune că ar fi fost inventat de către egipteni. Ne-am târguit cât ne-am târguit, mai modern spus am negociat, şi am hotărât ca berea să o bem pe terasă la Ana-Com.
Această terasă este amplasată pe strada Teatrului, aproape colţ cu strada Marchian, mai exact în spatele blocului unde locuieşte primarul Flutur şi vizavi de impozanta clădire a Vegastelului. Vecin cu această terasă este şi maestrul Ioan Cobâlă, care nu de puţine ori poate fi văzut ostoindu-şi setea nesfârşită de care suferă. Ce-i drept, la burdihanul său, setea continuă de care suferă nu trebuie să ne mire. Ne-am aşezat cuminciori funduleţul pe băncuţele de lemn, punând coatele pe masa din acelaşi material, şi, cu răbdare, aşteptam să vină cineva să ne ia comanda.
N-a venit nimeni, aşa că ne-am dus noi la bar. O fetiţă iute foc şi la gesturi şi la gură, dar fără a fi îmbrăcată în ţinuta ce se cere unei astfel de meserii, servea de după bar pe oricine îşi manifesta dorinţa de a consuma ceva. Am primit şi noi doritele sticle cu bere, după care ne-am aşezat la locurile iniţiale.
Se înserase binişor, iar terasa aţipea în întunericul serii, aşteptând noi clienţi. La masa vecină nouă s-a aşezat o pereche. El, deşi înalt, era cam rotunjor la trup. Ea, minionă şi cu nasul ridicat în vânt, a obrăznicie. Nu erau soţ şi soţie, dar nici amanţi. Mai degrabă erau doi parteneri de afacere, care-şi reproşau unele insuccese.
La un moment dat el a comandat ceva mici. Aşa am observat şi noi că într-un colţ de terasă, ascuns sub coroana unui pom, se afla un chioşc unde se pregăteau mici la comandă. Pentru că micii comandaţi de către vecinii de masă începuseră să sfârâie frumos mirositor, n-am rezistat ispitei de a comanda şi noi două porţii. Nu ne-am interesat cum sunt pregătiţi, şi rău am făcut. Pentru că micii erau pârjoliţi la un grătar electric. Când ne-au fost aduse chesele cu mici, aceştia n-arătau rău. Numai că atunci când am muşcat dintr-unul, am constatat că n-are pic de zeamă şi este straşnic de stafidit. Nu erau răi la gust, fiind condimentaţi uşor, dar faptul că fuseseră prăjiţi pe un grătar electric, deveniseră fazi şi arătau ca iasca. Păcat, eu mi-am pierdut cheful de a mai mânca! Nu şi colegul, care a mâncat şi porţia mea, el fiind prea tânăr să fi descoperit gustul micilor din perioada chermezelor comuniste.
Nu ştiu cine este patronul acestei terase, dar dacă va citi aceste rânduri îl atenţionez că este o crimă gastronomică să prăjeşti micii altfel decât pe un grătar cu cărbune. Mai ales când sunt şi bine preparaţi!
Iar dacă Zeus n-a ajuns şomer prin trecerea grecilor la credinţa ortodoxă, îl rog să-i trăsnească cu fulgerul său atotputernic pe toţi patronii de terase care-şi bat joc de clienţi, preparându-le altfel micii decât pe grătarul cu cărbune din lemn. (Lucullus)