Vila, boită în culori vesele, a tot tânjit o perioadă după ceva chiriaşi cu buzunarele doldora de euroi. Jupânul, cum era botezat profesorul în vremurile când preda la catedră, a ţinut la preţ, sperând să scoată ceva mai mulţi euroi decât ăi dă Guvernul Boc ca pensie.
N-a găsit nici un avut dispus să-i dea cât a cerut, aşa că a lăsat spaţiul de la parterul vilei pe seama fiicei, care a amenajat un sediu de societate cu activităţi mai năstruşnice.
Privind la vilă şi la firma societăţii nou găzduită, cineva, pe la spate, m-a bătut uşurel cu mâna pe umăr. Ea un amic cu care nu m-am văzut de ceva vreme. Bucuroşi că ni s-au încrucişat paşii, ne-am invitat reciproc la un şpriţ. Cum lângă vila lui Dănuţă se află un restaurant care practică preţuri asemănătoare patronilor de pe litoral în plin sezon estival, am convenit să mergem La Iorgu, adică la fostul restaurant Suceava. Mai ales că amicul a susţinut că acolo se pot mânca nişte mici grozavi, de să te linge pe degete.
Ne-am dus, că trebuia să udăm în vreun fel întâlnirea noastră. Fiind pe înserate, în local era aprinsă o lumină ca cernită. Cea mai mare parte a sălii avea mesele rânduite ca pentru nuntă, dar fără tacâmuri pe ele. Iniţial am crezut că-i zi de curăţenie. Ne-a desluşit ospătara că mesele au fost aranjate pentru un eveniment onomastic la a cărui sărbătorire s-a renunţat. Mi s-a aprins repede fitilul. De ce oare au renunţat?! N-am apucat a întreba că ospătara ne-a poftit la o masă vizavi de uşa către WC. E bine şi aşa, mi-am zis eu, mai ales că ospătara ne-a confirmat că putem servi mult râvniţii mititei.
- Zece mici şi muştar, am comandat eu.
- Un vin roşu sau negru, a comandat colegul.
- N-avem vin din acesta, dar vă putem servi cu bere, veni şi răspunsul ospătarei.
- Vin vrem, nu bere, se cam zbârli amicul.
- Doar un Resling, rosti ospătara indiferentă.
- Fie, dar cu apă carbogazoasă, preciză amicul .cu voce împăciuitoare.
Ne-a adus vinul, l-a desfăcut şi a turnat în pahare. Noi l-am completat cu apă, mai din belşug, să fie şpriţul mai lung că sticla era cam putinţică la trup iar noi nu ne arătam grăbiţi.
Tot sporovăind de una şi de alta, ne-au fost aduşi şi micii. Într-adevăr nişte mici dolofani şi extrem de gustoşi. Se cunoştea că-s preparaţi de un maestru în domeniu, pentru că micii conţineau zeamă de oase, ceea ce le dă o savoare aparte, îi menţine suculenţi şi după ce sunt luaţi de pe grătar.
Ce mai, l-am felicitat pe amic pentru că a avut inspiraţia să venim la acest local. Lăudam reciproc fiecare mic din care muşcam, nu înainte de-al trece prin muştar, ca să fie cât mai picant. Să fiu sincer, nu mai mâncasem aşa mici de buni din vara anului trecut. Ba nu, în iarnă m-am lăsat ademenit de gaiţele din piaţa centrală şi am cumpărat trei mici la carton. Numai că erau fripţi de mai mult timp şi uscaţi iască: Unul l-am mâncat, doi i-am dat la un maidanez care mă privea insistent, dar cu gânduri paşnice.
Pentru că micii mâncaţi erau ceva nemaipomenit de gustoşi, am ispitit-o pe ospătară de unde-s aduşi. Aşa am aflat că-s aduşi de la Stejarul, adică de la Costel Alexa. Asta era! Am intuit eu bine că sunt preparaţi de un cunoscător în domeniu.
Am ceru nota de plată, promiţând ospătarei că vom reveni cât de repede, să mai mâncăm nişte mici. După ce am plătit, ne-am ridicat şi am ieşit în stradă. N-am făcut zece paşi, că în spatele nostru o voce de femeie striga în gura mare:
- Alo, domnii, n-aţi plătit consumaţia?!
Era o altă ospătară, apărută de nu ştim unde.
- Doamnă, am plătit la ospătara care ne-a servit. Uitaţi bonul de plată.
- Daaa! Se arătă ea mirată, mie mi s-a părut că aţi plecat fără să mai plătiţi.
- Dar ce, în acest restaurant o ospătară serveşte şi alta pândeşte clienţii de după perdea? Se stropşi colegul, enervat de situaţia penibilă în care ne aflam.
- Te-ai pomeni că v-aţi supărat! Ce să mă mai fac! Nu se lăsă nici ospătara insolentă.
- Hai, zise amicul către mine, nu mai calc în veci pe aici.
- Dar cu micii cum rămâne, am îngânat eu.
- Iar mici o să cumpăr de la alimentara lui Alexa, că-s mai ieftini, i-o trânti amicul ospătarei, care stătea proţăpită în mijlocul trotuarului.
- Chiar aşa, am întărit şi eu. După care ne-am văzut de drum.
Pe La Iorgu nu ştiu dacă voi mai intra, dar prin alimentara lui Alexa sigur voi trece. Îs prea buni micii ca să nu mai mănânc măcar odată.
Lucullus
Ioan Rotundu
