Conform tradiţiei ortodoxe, Sfântul Gheorghe s-a născut în Capadocia, într-o familie creştină, tatăl său fiind general roman, iar la vârsta de 30 ani a devenit la rândul său general în armata lui Diocleţian, împărat păgân care i-a prigonit pe creştini. Sfântul Gheorghe s-a ridicat împotriva hotărârilor anticreştine ale Consiliului de la Nicomedia (din anul 303), ceea ce i-a adus persecuţii din partea împăratului Diocleţian. După adoptarea decretului de prigonire a creştinilor (semnat de Diocleţian la îndemnul ginerelui său Galeriu), Gheorghe s-a prezentat în faţa împăratului şi spunându-i că şi el este creştin. A fost chinuit în cele mai cumplite chipuri, otrăvit şi mai apoi decapitat. Împărăteasa Alexandra, care trecuse şi ea la creştinism, a fost condamnată la moarte prin tăierea capului, împreună cu Gheorghe.
Cercetările istorice recente par să indice că Sfântul Gheorghe a murit, ca martir, în Palestina, la Diospolis, lângă Lydda, cu puţin timp înaintea domniei lui Constantin. O popularitate imensă a căpătat Sfântul Gheorghe în Anglia după traducerea "Faptelor" sale în anglo-saxonă, în secolul VIII, devenind totodată protectorul armatei. În timpul cruciadelor, importanţa sa a crescut şi mai mult, existând relatări cum că Sfântul Gheorghe a asistat la lupta de la Antioh din 1098. Însemnele Sfântului Gheorghe au fost introduse de Richard Inimă de Leu, iar crucea Sfântului Gheorghe (roşie pe fond alb) a apărut pentru prima dată ca steag al corabiei "Lyme Regis" în 1284. Steagul actual al Angliei (Union Jack) are la origine crucea Sfântului Gheorghe.
În credinţa populară Sfântul Gheorghe este asociat adesea cu omorârea balaurului. Această legendă datează din secolul XII şi una din variantele sale este "Legenda Aurea". Se povesteşte cum un balaur imens şi feroce a apărut lângă oraşul Selena din Lybia. Locuitorii trebuiau să-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar când nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata împăratului. Atunci a apărut un viteaz creştin care s-a oferit să răpună balaurul. În unele icoane timpurii, fata împăratului este înfăţişată în gura balaurului, în timp ce un viteaz cu o suliţă se luptă cu acesta. După ce a străpuns balaurul cu suliţa tânărul a dus-o pe prinţesă la palatul împăratului, care i-a oferit mana ei şi jumătate din împărăţie. Viteazul a refuzat spunând că mai are multe alte lucruri de îndeplinit în lupta sa pentru aparerea bisericii şi ajutorul săracilor şi nedreptăţiţilor; apoi le-a spus ca numele lui este Gheorghe şi a plecat.
Misterul şi legenda care îl învăluie pe Sfântul Gheorghe nu vor dispare niciodată, la fel cum cauza sa nobilă va genera întotdeauna admiraţie şi respect. Poate cea mai corectă afirmaţie despre el este aceea făcută de un ierarh din secolul V: "Numele Sfântului Gheorghe este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt ştiute numai de Dumnezeu".
În calendarul popular, Sfântul Gheorghe a continuat fragmentar imaginea unei zeităţi tracice june, suprapunându-i câteva din semnificaţiile creştine ale Marelui Mucenic Gheorghe din Capadocia. Sărbătoarea în sine reprezintă începutul verii pastorale, al cărui sfârşit îl va marca ziua Sfântului Dumitru. De fapt, Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru sunt imaginaţi a purta la gât chei cu care încuie şi descuie cele două anotimpuri corespunzătoare şederii oilor la munte sau în sat. De Sfântul Gheorghe multe se tocmesc! Oile pleacă la stână, vacile se mână în ciurdă. Tinerii români de la sate se băgau slugi la saşi sau la aristocraţii unguri, unde rămâneau până la Sfântul Gheorghe anul următor. La oraşe, chiriaşii reînnoiau contractele cu proprietarii, dacă nu se mutau.
Mânecătoarea (de la mâncătoare... probabil), spuneau bătrânii, este sora Sfântului Gheorghe. Noaptea ei (dea dintre 22 spre 23 aprilie), deşi nu era considerată sărbătoare, era dominată de multa frică. Se spunea că în noaptea de Mânecătoare, strigoii vii oameni din sat cu o identitate ascunsă - îşi lasă sufletele să le părăsească corpurile şi, călare pe cozi de meliţă, se duc să facă ravagii. Se spune că e bine să stai în casă în noaptea de Mânecătoare, altminteri e vai de tine!
La uşa grajdului şi la porţi se pune câte o creangă de mărăcine sau de măceş, să se înţepe strigoii care vin să ia mana vacilor. Holdele trebuie înconjurate din timp de o femeie cu rânduieli (menstruaţie), pentru ca strigoii să nu se poată apropia de grâne, să le ia mana. În ziua de Sfântul Gheorghe, deşi strigoii continuă să îşi facă de cap, ei nu mai au putere şi pot fi uşor identificaţi. De Sfântul Gheorghe se stropeau fetele. Acel rit al stropirii, pe care mulţi îl cunosc ca fiind legat de Sărbătorile Paştelui, se petrecea originar la Sfântul Gheorghe, ca rit de reînnoire temporală şi spaţială. Stropitul originar nu folosea parfumuri, ci apă de fântână! Feciorii umblau prin sat cu zarva mare şi când prindeau vreo fată, azvârleau câte-o găleată de apă rece pe ea. Aici apa capătă o dublă semnificaţie, aceea de substanţă purificatoare şi aceea de element fecundator.
De Sfântul Gheorghe, multe se făceau. Se spunea că în această zi ard comorile îngropate prin păduri, iar cei care le văd luminând pot merge să le caute a doua zi. Bătrânii povestesc la nesfârşit despre cum unul sau altul s-a îmbogăţit dintr-o dată după ziua de Sfântul Gheorghe. Se făceau şi farmece de dragoste, şi câte şi mai câte. Dar azi nu se mai fac atâtea. Mergeţi la biserică, iar apoi nu uitaţi să-i felicitaţi pe cei apropiaţi, cu nume de Gheorghe, George, Gheorghiţă, Georgeta!