S-au dus şi vremurile în care harapnicul era un fel de Moş Nicolae mai bădăran pentru adolescenţi care îndrăzneau să sufle în faţa părinţilor. S-a dus şi timpul boierilor care foloseau harapnicul pentru a pedepsi ţăranii neascultători cu lovituri cumplite. Dicţionarul limbii române îl menţionează cu următoarea explicaţie: regionalism, „bici mare, împletit din cânepă sau din curele, cu codiriştea scurtă şi cu şfichi de mătase la vârf ( ca să pocnească tare)”. Câţi dintre cei tineri au văzut de aproape un harapnic şi mai ales au pătruns în tainele acestui meşteşug…
La Borzeşti, comuna Ungureni, trăieşte moşul Toader Tinu, ultimul din tagma acestei taine meşteşugite. Nu stă la îndemâna oricui să împletească în 12 sau în 14, cu o repeziciune uimitoare. Un mister şi mai mare ar fi şi tehnica folosită pentru a da finalitate harapnicului. Omul are 82 de ani şi trăieşte dintr-o pensie de 350 de lei, de agricultor, pe care statul i-a dat-o de milă şi acum i-o retează fără remuşcări. dar nu asta ar fi durerea cea mai mare. Parcă nici suferinţa fizică care i-a luat vocea de două luni nu i se pare atât de mare în raport cu regretul că aproape şaptezeci de ani de pasiune, în care meşteşugul confecţionării harapnicelor a stat la adăpost, se pierd în negura vremurilor.
„Am făcut multe harapnice, multe de tot. Am fost şi la târguri cu harapnicele, am vândut la ciobani… Un harapnic îl împletesc în 14, în 12, după cum e grosimea, cum vrei”, a povestit moş Toader Tinu din Borzeşti. tehnica nu-i tocmai simplă, dacă luăm în calcul că trec mai multe luni până când materialele din care se confecţionează sunt pregătite temeinic, de mâna sa. „Folosesc numai piele de viţei, nu chiar de două luni. le dubesc singur, cu tărâţe de grâu, cu drojdie şi cu sare. Durează şi o lună şi două după cum e de cald. pilea o rad cu mâna, fără să rad cu nimic. Eu am fost şi cioban, cânt şi la fluier…”, ne-a destăinuit moş Toader.
A deprins iute tainele confecţionării harapnicelor, prin anii 48, când colectivizarea făcea ravagii.. Flăcău de 15 ani, talentat din cale-afară, a prins din ochi „şmecheria” . „Eu aveam vreo 15 ani când am învăţat de la o stână de la un cioban bătrân, care nu mergea cu oile, făcea telemeaua…Era prin anii 48, când s-a făcut naţionalizarea atunci, au dus toate oile de la boieri la fermă. Oile au fost aduse cu tot cu ciobanii şi între aceia era un bătrân tare priceput şi eu tânăr m-am dat pe lângă dânsu şi am învăţat harapnicele. Am cam vreo mie de harapnice făcute…Eu când m-am învăţat am făcut din aţă din cânepă…ca să mă învăţ” s-a destăinuit omul din Borzeşti.
Din mâna lui au ieşzti harapnice trainice, unele acum obiecte de muzee săteşti sau de prin recuzita formaţiilor de dansatori din judeţ şi nu numai. „Lumea zice dacă mori dumneata gata cu meşteşugul acesta. Nu prea mai sunt care să împletească harapnice şi am avut nepoţi aici, am încercat să îi învăţ, dar dacă nu ai talent…degeaba”, spune cu regret Toader Tinu, ultima redută a meşteşugului acesta pe care modernismul nu a învins-o încă. În gospodăria mică, dar frumoasă de la Borzeşti, omul îşi duce traiul împletind harapnice, folosind menghina ruginită, prinsă vârtos de o masă de fier din bătătură.
Aşezat pe un scăunel, moş Toader împleteşte în 12 sau în 14, cu o iuţeală de neimaginat, harapnice care vor ajunge probabil pe raftul unor muzee săteşti, dacă nu vor fi lăsate să zacă pe rafturile magaziei de lângă casă prin care suflă vântul. „Eu la colectiv am fost şef de ciobani, şef de echipă, am muncit, am ţinut hangul colectivului…cât am muncit şi sunt o seamă nu au dat o seamă şi au mai mult ca mine…Nu mai am animale, că nu mai pot…Mi-am luat o capră, am păţit ca Păcală şi i-am dat-o lui fecioru meu la Iaşi” îngaimă bătrânul, nedumerit, în şoapte abia perceptibile, văduvit de vocea sa, după ce a construit comunismul în condiţii greu de descris…. (Lavinia Preda)