Ştim din istorie, ştim din literatură, unii ştim din propria copilărie că la ţară, dintotdeauna, reperele morale ale comunităţii erau preotul şi învăţătorul. Din păcate, şi spre nefericirea creşterii gradului de cultură şi civilizaţie în mediul rural, astfel de repere sunt tot mai rare. Poate că aceasta şi este explicaţia că generaţiile de după 1990 sunt tot mai violente în manifestări, tot mai lipsite de educaţia civică, tot mai refractare la observaţiile primite de la cei din jur.
Spre exemplu, ce educaţie morală şi ce autoritate mai poate avea preotul Huţu, care a acceptat să preia parohia unui preot în vârstă, căzut într-un mare necaz al vieţii (patima alcoolului), fără ca măcar să dea mâna cu el, să-i adreseze un cuvânt de încurajare, să se roage pentru el în biserică ca Dumnezeu să-l ajute să depăşească acest moment neplăcut al vieţii. Oamenii locului continuă să-l respecte pe preotul bătrân, cu viciul său, şi să-l hulească pe cel tânăr. Ştiţi de ce? Pentru că cel tânăr vrea să se vadă bogat peste noapte.
Dorinţa de înavuţire a tânărului preot este caracteristică generaţiei sale. Pot spune că a devenit o caracteristică a Bisericii Ortodoxe. Pentru a sfinţi o biserică, prelatul Calinic Botoşăneanul cere 2000 lei, bani care se strâng de la enoriaşi. Pentru ca un absolvent de seminar să primească o parohie, se spune că plăteşte la protoierie, la Mitropolia Iaşilor, bani grei, cumpărând-o. După care începe goana pentru a-şi recupera banii plătiţi, pentru a-şi cumpăra un apartament la oraş, pentru a avea o maşină luxoasă, pentru a ridica praznicale spaţioase şi case parohiale elegante.
Totul pe seama enoriaşilor, care nu mai suportă astfel de cheltuieli şi care plătesc sume de neimaginat pentru serviciile preoţeşti: cununii, botezuri, înmormântări, praznice, slujbe etc. Oamenii s-au îndepărtat de biserică, s-au dezgustat să vadă lăcomia preoţilor, să o alimenteze. Aşa s-a ajuns în situaţia ca vorba preotului, predica sa din biserică, sfatul său să nu mai fie respectate, să nu mai aibă greutate morală, de etalon valoric social.
Ca preotul Huţu să nu rămână singurul exemplu, mai invoc rapacitatea de care dau dovadă protopopul Nichita de Săveni, Pânzaru de Darabani, care produce pâine la negru şi-i obligă pe enoriaşi să i-o cumpere, cel de Botoşani, Lucian Leonte, acuzat că stă cu ochii pe parohiile nou ridicate de preoţii cu har şi le confiscă pentru a le dărui rudelor şi apropiaţilor săi, preotul Voloc de la Mihăileni, un cunoscut traficant cu ţigări, protopopul de Dorohoi, care mai mult se ocupă de magazinele sale decât de cele sfinte etc.
Învăţătorii, profesorii nu mai sunt nici ei modele de urmat. Cei din generaţiile mai învârstă, care în comunism erau sprijinul moral al celor necăjiţi, cu un sfat sau cu o vorbă bună, au alunecat în extrema cealaltă. S-au implicat în politică, s-au împărţit în grupuri de presiune iar actul educaţional a fost trecut pe ultimul loc. Să mai adăugăm că unii, văzând posibilitatea de a se rostui cu ceva pământ sau animale, au devenit hapsâni în a acumula averi. Îşi încep ziua rânind la vaci, dând mâncare la porci, după care, cu aceleaşi haine mirosind a balegă se prezintă la ore. Am mai povestit de acea profesoară pe care am găsit-o la ore, pe dinainte cu pestelca cu care cărase mâncare la vacă. S-a scuzat că n-a avut timp să se schimbe, pentru că întârzia la ore.
Aceşti învăţători şi profesori şi-au pierdut statutul de model social, iar elevii îi consideră ţărani obişnuiţi, pentru că aşa se comportă. De aici şi până la lipsa de respect n-a fost decât un pas, care s-a făcut de majoritatea elevilor, nu numai din mediul rural, ci şi urban.
Generaţia nouă de învăţători şi profesori are o altă mentalitate. Ei sunt libertini în gândire şi comportament, iar elevii îi imită cu fidelitate. A dispărut acea distanţă, normală şi benefică ambelor părţi, care exista între elev şi educator. S-a creat o intimitate nefirească, aducătoare de multe necazuri. Băieţii merg la băut cu profesorii, profesorii atentează la pudoarea fetelor. Dacă prin casa prost întreţinută a profesorilor din generaţia veche mai vezi câte o mini bibliotecă, la generaţia nouă cărţile sunt o raritate.
S-a acordat acea 100 de euro pentru cumpărare de cărţi. Bani puţini, dar cu care se puteau cumpăra un minim de cărţi. Majoritatea covârşitoare n-au cumpărat măcar o carte, din curiozitatea de a citi ceva nou, proaspăt.
Nu mi-am putut imagina intelectual fără o bibliotecă impresionantă în casă. Acum tresar să văd la câte un educator de ţară că are în casă cărţi despre care se vorbeşte în lumea întreagă. Cât despre cunoaşterea autorilor locali, poeţi sau scriitori, nici vorbă. Astfel de scrieri nu le bagă nimeni în seamă.
Suntem o ţară europeană, dar continuăm să ţinem sub acest preş nou gunoiul infect. Nu mai avem repere morale, începând cu clasa politică şi terminând cu învăţătorul din cel mai izolat cătun al ţării. Dacă nu vom reface această componentă educaţională, dacă preoţii, învăţătorii şi profesorii nu vor conştientiza că trebuie să-şi recupereze statutul de model social, societatea noastră va continua să se degradeze, violenţa să prospere, drogurile şi viciile să devină un cancer social de tip metastază, să ne prăbuşim în noi ca o supernovă, devenind o gaură neagră a culturii şi educaţiei europene.
2.03.2008
