Iată ce i-a povestit Ion Bolfosu bunicei mele:
Andrei Tătaru şi soţia sa Măriuca aveau un băiat mare, pe Ionică, şi vroiau să-l însoare cu orice preţ.
Andrei îşi petrecea viaţa mai mult într-o cafenea, care era situată pe atunci, unde este astăzi strada Unirei. Acolo, se întâlneau mulţi bătrâni şi discutau de negustorii, căsătorii şi alte afaceri d-ale lor. Tinerilor nu le era permis să viziteze cafeneaua.
Şi bătrânii, nu rareori făceau chefuri lungi şi late. Mai cu seamă Andrei, care era decanul chefliilor, se plimba prin cafenea, cu paharul de vin în mână, şi lăutarii îi cântau cântecul său obişnuit:
„La fântâna lui Chitic,
N-avem apă nici un pic;
De aceia eu beau vin,
Vin, vin, vin şi pelin”.
Era pe vremuri, în Botoşani, fântâna lui Chitic, cu cea mai bună apă potabilă. Dar Andrei zicea că fântâna a secat, şi neavând apă, de nevoie bea vin! Şi bea atât de mul, că dacă ar fi suflat într-un poloboc cu apă, oţet s-ar fi făcut!… Andrei era un tată foarte sever, şi-l ţinea pe Ionică din scurt.
- Ar fi bine să-l însurăm pe Ionică, zicea Andrei către soţia sa Măriuca, că ştii d-ta, băiatul este mare, are 20 ani, şi nu trebuie să-l lăsăm să îmbătrânească, şi ferească D-zeu să se îmbolnăvească.
- Bine bărbate, vorbeşte cu Lebădă.
Andrei, chiar a doua zi, se îmbracă iute în hainele sale obişnuite, cu antereu de citarea, lung până la pământ, cu giubea, cu brâu roş, cu fes roş turcesc, cu ciubucul în mână, unde ştia că o să-l găsească pe Lebădă, şi aici îl întâlneşte. - Noroc, şi o mie de ani pace, jupâne Lebădă, ce mai faci?
- Mulţămesc d-tale, jupâne Andrei, ce să fac, sunt supărat că mi s-a stricat ciubucul cel turcesc, şi nu găsesc altul la fel ca acela.
- Nu te supăra jupâne, că eu am două ciubuce acasă, şi-ţi dăruiesc d-tale unul, că de… doar suntem prieteni vechi.
- Îţi mulţămesc, jupâne Andrei, dar eu ce să-ţi dau d-tale?
- D-ta să-mi dai ce-mi trebuie mie.
- Ce-ţi trebuie?
- Îmi trebuie pe copila d-tale Mărioara, pentru băiatul meu Ionică, că tare mi-i dragă, şi aş vrea s-o am de noră, pentru că ştiu că-i fată de treabă, cu purtări bune şi bună gospodină. Ştiu că d-ta îl cunoşti pe băiatul meu Ionică, ar fi foarte potriviţi amândoi. Ce zici, jupâne Lebădă?
- Bine, jupâne Andrei, d-ta ai băiat de însurat, şi eu am fată de măritat. Aşa se fac lucrurile în lume. Îţi făgăduiesc că ţi-o dau pe Mărioara, pentru că îmi place şi mie băiatul d-tale.
- Şi ce zestre dai fetei?
- Îi dau zestre frumoasă: 100 galbeni zimţi, 4 vaci, 20 oi, 2 divanuri, 1 masă, scaune, 4 lăicere, cămeşi de noapte, veşminte, şi altă gospodărie.
- Atunci dă mâna încoace jupâne, ne-am împăcat şi să ne fie într-un ceas bun şi cu noroc. Să trăiască copiii noştri!
Şi bătrânii, după ce au bătut palma, au poruncit să li se aducă vin şi cafele, ca să cinstească aldămaşul. Şi amândoi s-au cherchelit rău, căci nici unul din ei nu ducea la ureche!… Apoi s-au despărţit ducându-se fiecare la casele lor, ca vai de ei, căci nu nimereau bine strada!…
Andrei, ajungând acasă, comunică soţiei sale că l-a logodit pe Ionică cu fata lui Lebădă. Apoi îl chemă pe băiat, că să-l felicite.
- Ionică, vină încoace!
- Sărut mâna tată, zice acesta stând înaintea bătrânului drept, ca un soldat înaintea superiorului său.
- Să ştii, mă, că te-am logodit cu copila lui jupânu Lebădă, fată cinstită şi gospodină bună, şi cu zestre frumoasă, să trăiţi până la adânci bătrâneţe. Ionică sărută mâna tatălui său, dar nu văzuse pe fată niciodată, şi n-a văzut-o până în ziua cununiei, nici n-a îndrăznit să-l întrebe pe bătrân, dacă viitoarea lui soţie este înaltă, scurtă sau frumoasă, pentru că băiatul avea mare frică de tatăl său, şi cu nici un preţ nu putea să-i calce voinţa, căci pe atunci copiii erau ascultători şi respectuoşi faţă de părinţii lor.
În fine a sosit şi ziua nunţii. Mireasa era cu faţa înhobotată, căci, cum îmi povestea bunica mea, pe acele vremuri toate miresele erau acoperite pe faţă în timpul cununiei, cu un voal gros, obicei luat de la turci, care îl au astăzi şi evreii. Mirele, când a văzut-o, a rămas încântat de talia ei subţirică, de mânuţele şi picioarele ei delicate.
După cununie s-au aşezat cu toţii la masa cea mare. Acum e momentul când mireasa trebuie să-şi descopere faţa. Sărmanul Ionică, când şi-a văzut soţia, s-a făcut la faţă când galben, când roş, şi n-a putut mânca nimic: Mireasa era urâtă în toată puterea cuvântului!
Dar sărmanul băiat, ce era să facă? A trebuit să se resemneze, şi de frica tatălui său, îndată după masă, a plecat cu soţia sa la domiciliul său. După vreo câteva zile, jupâneasa Măriuca, mama lui Ionică, merge să vadă ce fac tinerii însurăţei. Dar ce văzu? Tânăra măritată, şedea la o masă, cu capul sprijinit între două mâini şi plângea amar.
Mama soacră o întreabă: de ce plângi noro?
- Cum să nu plâng, dacă Ionică nu vrea să steie cu mine, şi nici nu-mi vorbeşte nimic. Dânsul s-a închis într-o odaie şi nu ştiu ce face acolo.
- N-o pot suferi, nu mi-i dragă, m-aţi nenorocit!
Iată că şi Andrei intră în camera lui Ionică. Băiatul, când a văzut pe tatăl său, nu s-a mai tologit pe divan, ci s-a sculat în picioare, stând înaintea bătrânului într-o poziţiune respectuoasă.
- Bine, măi, ce înseamnă purtarea asta faţă de soţia ta?
- Tată, nu pot, nu pot s-o văd, m-ai nenorocit, şi plângea amar.
- Cum te-am nenorocit, ticălosule? Stai să-ţi arăt eu ţie nenorocire!
Şi iute, ca un fulger, bătrânul a ieşit în ceardac (în balcon) şi a chemat pe doi servitori ai săi: Gheorghe, Vasile, veniţi iute încoace! Luaţi-l pe ticălosul acesta, culcaţi-l la pământ, şi ţineţi-l bine, unul de cap, şi celălalt de picioare.
Şi bătrânul Andrei, care avea ciubucul în mână, i-a aplicat lui Ionică, în mod sălbatic şi fără milă, atâtea lovituri până şi-a rupt ciubucul în două, iar mama băiatului a căzut leşinată la pământ. Sărmanul Ionică a stat în pat multă vreme până i s-au vindecat rănile de pe corp.
Ion Bolfosu, bunicul bunicei mele, zicea că, în urma acestei lecţiuni severe, băiatul a trăit cu soţia sa 50 de ani, în cea mai mare armonie şi linişte, iar când moartea l-a despărţit de dânsa, Ionică amar a plâns-o şi n-a uitat mult timp pe aceea, care întotdeauna i-a fost credincioasă şi l-a îngrijit bine la boală. („Monografia oraşului Botoşani”, de Artur GOROVEI)
Ioan Rotundu
